Pai sincera sa fiu si eu cand mi-a trecut prin cap, pentru o fractiune de secunda, am spus ca sunt eu idioata si e total banal la ce ma gandesc. Dar apoi m-am pus sa ma joc Solitaire din plictiseala, si am observat unele chestii.

Ok, marturisesc, cand am avut prima oara calculator, primul joc pe care l-am invatat era Solitaire. Si ce faceam eu ca sa castig tot timpul? Dadeam ‘new deal’ pana imi conveneau cartile expuse, sa fie cati mai multi de AS’i, sa se termine cartile repede. Dap recunosc, asta faceam. Apoi am mai crescut putin si nu mai foloseam mouse’ul ci dadeam direct F2 pentru ‘new deal’ sa fie mai usor. Si asa faceam pana cand stiam ca aveam cartile sa castig.

Dar zilele trecute, am inceput sa ma joc din nou, din lipsa de ocupatie si net. Si mi-am spus ca ar fi cazul sa incerc sa ma joc din prima, cu cartile care sunt deja ‘pe masa’. Si ce am realizat? Ca poti castiga chiar daca nu ai AS’ii scosi afara. Ca poti castiga chiar daca nu poti face nici o miscare din cartile expuse. Dar ca poti pierde dintr-o singura greseala mica. Daca nu esti atent la o mutare ti s-a dus naibii tot jocul. Si am mai realizat ca chiar daca am AS’ii expusi , pot pierde.

Asa e si cu viata, degeaba incercam noi sa ocolim partile grele, ele oricum o sa apara. Chiar daca incercam sa apasam de mii de ori F2, chiar daca cautam AS’ii (mai ales acolo unde nu sunt), nu inseamna ca ai castigat. Suntem si actori si regizori ai propriului nostru film.Si chiar daca la inceput pare greu, dar totusi te incumeti sa faci ‘acel greu’, la final realizezi ca totusi nu era atat de greu pe cat parea.Dar asta nu inseamna ca daca ai ajuns aproape de final, lucrurile nu se pot ingreuna. La Solitaire daca mai ai de descoperit o carte, si e cartea de care tu ai nevoie, si fara ea nu poti face nici o miscare, esti out nene. Nu mai ai ce face decat sa dai F2 si sa te dai batut.Dar e important ca ai incercat, chiar daca nu ai dus la bun sfarsit!

Chiar daca e greu, fa ce poti, si vei fi multimit cand vor cadea cartile glorioase, nu atunci cand le vrei, ci cand ai nevoie de ele

Nicoletta Claudia C.

 Draga mea,

Viaţa după cei cinci ani care se află între noi, e oarecum diferită. Nimic care să te sperie, totuşi. Nu a venit sfărşitul lumii, spre dezamăgirea tuturor posturilor de ştiri.

Încă din primele rânduri, mărturisesc că sunt bine, ceea ce, numaidecât, îţi doresc şi ţie.

Aminteşte-ţi neapărat şi întotdeauna faptul că de atât de multe ori ţi-ai demonstrat că poţi face toate lucrurile pe care alţii nu te credeau în stare să le faci, lucruri şi obiective faţă de care ţi-ai pierdut şi tu de mii de ori încrederea. Astea sunt primele părţi din viaţa ta pe care nu trebuie să le uiţi. Şi da, cunoscându-te, ai mereu tendinţa de a vedea mai degrabă ce nu ai obţinut, decât să fii atentă la tot ce ai obţinut şi la tot ceea ce eşti acum. Astăzi numeşti asta ambiţie sau motivare, dar peste câţiva ani, vei înţelege că până la urmă contează victoriile de până la momentul respectiv, nu luptele care nici măcar nu au început. Aşa că, pentru tot ce ai astăzi şi mai ales pentru tot ce nu ai, te felicit şi, ca de obicei, a fost o plăcere să fiu parte din tot ce ţi s-a întâmplat până acum. Tot ce crezi că e important acum, va păli în faţa adevăratelor lucruri importante pe care le vei experimenta în timp. 

Gândeşte-te întotdeauna la oamenii care sunt în jurul tău şi totodată la cei cu care nu mai schimbi nicio vorbă. Fii atentă la tot ce poţi învăţa de la fiecare om pe care îl cunoşti, pentru că, atunci când, într-o oarecare zi de Vineri, la ora 3 dimineaţa, tragi linia şi aduni lucrurile cu adevărat importante, printre multe altele, eşti tot ce ai învăţat de la oamenii din viaţa ta.

Bucură-te că, mai des decât alţii, preţuieşti experienţele înaintea lucrurilor materiale pe care le poţi aduna într-o viaţă. Sună un om cu care nici măcar nu mai ştii de ce nu vorbeşti. Peste o lună poate fi prietenul tău cel mai bun. 

Sparge cel puţin un ceas pe săptămână. Ceasul îţi va aminti întotdeauna despre faptul că acţiunile tale trebuie transpuse în timp, ca şi cum tot ce faci trebuie făcut înainte ca nisipul să se scurgă dintr-o clepsidră. Cu toate astea, nu te gândi nici măcar o clipă la faptul că vei avea întotdeauna timp să faci lucrurile pe care le poţi face astăzi. Mâine ai depăşit cu o zi termenul în care puteai să faci ceva ce vroiai să faci de mult, fie că vroiai să scrii, să te apuci de lecţii de pian sau să-i spui cuiva că înseamnă mai mult decât orice pe lumea asta.

 Sună-ţi puţinii prieteni pe care-i ai şi cere-le scuze pentru situaţiile atât de dese în care nu le-ai răspuns la telefon. Spune-le adevărul, faptul că nu a fost niciodată vina lor atunci când ai respins un apel, ci pur şi simplu, de multe ori ai vrut să fii tu cu tine, după o zi în care lucrurile nu au fost aşa cum ţi-ai dorit. Cei care te cunosc, vor înţelege modul tău de a te ataşa fără să te judece. Dacă tot vorbim despre asta, mi-am amintit, peste cinci ani, vei avea lângă tine exact oamenii care trebuie să-ţi fie alături. Din păcate, asta nu ai cum s-o controlezi.

Gândeşte întotdeauna în perspectivă, nu gândi astăzi sau maxim până mâine, pentru că despre asta vorbeşte oricine atunci când defineşte ce înseamnă limitarea. Apoi, dacă te gândeşti mai bine, ai suficiente vise cât se le poţi întinde în două vieţi. Dezvoltarea înseamnă că tot ce ştii despre tine şi tot ce ştii tu – şi nimeni altcineva – că poţi face îţi va aduce tot ce, în cei cinci ani care ne despart, se întâmplă atât şi atât de uşor. Trebuie să-ţi spun că lucrurile sunt mult mai simple decât crezi tu acum, aşa că fă bine şi şterge dorinţa de despica orice ţi se întâmplă în atât de multe bucăţi. Uită că trebuie să controlezi cursul vieţii tale şi pentru prima oară în viaţa ta, lasă lucrurile să vină de la sine. Cu toate astea, nu trăi la nimereală, pentru că pierzi momente care nicicând nu vor mai veni înapoi.

Dormi 6 ore, nu întotdeauna 8, nu vei fi cu nimic mai obosit atâta vreme cât, în orele în care eşti treaz faci exact lucrurile pe care trebuie să le faci. Renunţă la lucrurile mărunte care te obosesc inutil şi la toate grijile care, dacă te gândeşti mai bine, sunt doar plăsmuirea ta. Nu îmbătrâni înainte de vreme pentru că mai ai de trăit cu tine mulţi ani.

Zâmbeşte. Dansează cu ochii închişi şi fumează un pic mai puţin. În cinci ani sănătatea începe să-ţi spună că puteai şi tu, liniştită să faci lucrurile un pic altfel. De fapt, nu, fă ce vrei, oricum nu ai cum să înţelegi lucrurile astea acum. Pun pariu că fumezi în timp ce citeşti…

Fă tot ce vrei să faci, dar mai ales lucrurile faţă de care curajul îţi piere în totalitate. Fă lista aia despre care ai auzit cu 101 lucruri pe care trebuie să le faci în următorii doi ani. Te vei simţi mai bine şi vei şti că nimic din ce faci nu e la întâmplare. Deşi nu vei avea întotdeauna control asupra a ceea ce ţi se-întâmplă, ăsta e, de fapt primul pas către a-ţi controla viaţa, dacă tot ţii neapărat la control.

Familia. Atunci când nimeni altcineva nu e în preajmă, asta conteză cel mai mult. Învaţă să treci peste diferenţe ca să poţi vedea asemănările.

 Iubeşte. Iubeşte aşa cum nu credeai niciodată că poţi să o faci. Ai aflat de curând că atunci când cineva trece pe lumea cealaltă singurul lucru la care se gândeşte e dacă a iubit şi dacă a fost iubit în viaţa lui. Ai grijă să ai un răspuns pozitiv atunci când va veni vremea să-ţi pui întrebarea asta.

 Fii în continuare fidelă ideii că nu trebuie niciodată să faci rău cuiva. Oricât vezi în jurul tău oameni care astăzi ajung departe prin gropi săpate altora, inutil şi obositor, aminteşte-ţi că tu ai învăţat să faci lucrurile altfel şi că orice om care te-a cunoscut, va avea întotdeauna o vorbă bună de spus despre tine.

 Speră. Speră în faptul că poţi să faci lucrurile cum vrei tu şi luptă cu orice “NU” atunci când înlăuntrul tău ştii că e, de fapt, un mare “DA”. Rupe barierele, schimbă lumea – sau măcar încearcă.

 Viaţa va fi diferită. Asta înseamnă că până astăzi, ai evoluat. Oricum ar fi, vei fi bine. Peste vremea dintre noi vei învăţa atât de multe lucruri despre tine şi vei obţine o mare parte din lucrurile pe care ţi le-ai dorit pentru tine. Ai prieteni, o familie, iubeşti şi, mai presus de orice eşti fericită cu tine.

Toate bune !

Nicoletta

Where am I? What am I doing? Why aren’t you with me?

Just two years back we ended ourselves. We didn’t see, we didn’t speak, we weren’t ourselves. Now all that’s left is all these ashes. I look in the mirror and find the girl you were with. I find the same smile, the same eyes, the same feeling and yet everything is different.

You are not here. The roads have changed. The cities have changed. The time has changed. The people around us have changed.

There is a desperation in my life that hints at you. I don’t want to accept it. I deny it, I ignore it. And I end up here, at this stage again.

Why did we have to separate when we were so good together? Why do I have to move on with a better life at the cost of you? Why do I have to tell myself that somehow you still feel the same way?

I know I took the right decision. I know this was the best for both of us. I know it was hard. I know it did hurt. I know I was right.

But, I know you could have been the one.

The one who would have been the best father to my Eli.

The one with whom I could have said ‘I married my best friend’.

The one who would have made me laugh anytime.

The one with whom I would have acted my age- neither more nor less.

The one with whom I could have controlled my temper.

The one with whom I would have been the best team.

The one with whom I would have grown old and older.

The one with whom I would have been proud.

The one with whom I would have feared dying.

The one who would have laughed at my sarcasm filled jokes.

The one with whom I would have made love for the first time.

The one with whom I could forget my worries.

The one with whom I would travelled all wound the world and still wanted more.

The one with whom my dreams could have been on a canvas.

The one with whom I would have woken up with a smile on my face.

The one with whom I would continue fighting and smile by mistake.

The one with whom my looks didn’t matter.

The one with whom I didn’t have to make an extra effort because everything would have been easy.

The one with whom love would have been enough.

The one with whom I could have so many Our Songs.

The one with whom I could go for countless walks and never get tired.

The one with whom diamonds and rubies didn’t matter.

The one with whom I would have remained a kid forever.

The one with whom my life would have had a witness.

The one with whom a small home would have been enough.

The one with whom I could walk down the aisle anytime.

The one who could make my eyes dance.

The one with whom I would have tried to be better.

The one with whom I could think of these things.

Have I lost you? Forever.

I am sad for you are not here. I am happy that you came in my life.

Those had been the best times for me. I don’t know whether I love you.

But you have been The Only One.

Nicoletta Claudia C.

Draga mea,

Viaţa după cei cinci ani care se află între noi, e oarecum diferită. Nimic care să te sperie, totuşi. Nu a venit sfărşitul lumii, spre dezamăgirea tuturor posturilor de ştiri.

Încă din primele rânduri, mărturisesc că sunt bine, ceea ce, numaidecât, îţi doresc şi ţie.

Aminteşte-ţi neapărat şi întotdeauna faptul că de atât de multe ori ţi-ai demonstrat că poţi face toate lucrurile pe care alţii nu te credeau în stare să le faci, lucruri şi obiective faţă de care ţi-ai pierdut şi tu de mii de ori încrederea. Astea sunt primele părţi din viaţa ta pe care nu trebuie să le uiţi. Şi da, cunoscându-te, ai mereu tendinţa de a vedea mai degrabă ce nu ai obţinut, decât să fii atentă la tot ce ai obţinut şi la tot ceea ce eşti acum. Astăzi numeşti asta ambiţie sau motivare, dar peste câţiva ani, vei înţelege că până la urmă contează victoriile de până la momentul respectiv, nu luptele care nici măcar nu au început. Aşa că, pentru tot ce ai astăzi şi mai ales pentru tot ce nu ai, te felicit şi, ca de obicei, a fost o plăcere să fiu parte din tot ce ţi s-a întâmplat până acum. Tot ce crezi că e important acum, va păli în faţa adevăratelor lucruri importante pe care le vei experimenta în timp.

Gândeşte-te întotdeauna la oamenii care sunt în jurul tău şi totodată la cei cu care nu mai schimbi nicio vorbă. Fii atentă la tot ce poţi învăţa de la fiecare om pe care îl cunoşti, pentru că, atunci când, într-o oarecare zi de Vineri, la ora 3 dimineaţa, tragi linia şi aduni lucrurile cu adevărat importante, printre multe altele, eşti tot ce ai învăţat de la oamenii din viaţa ta.

Bucură-te că, mai des decât alţii, preţuieşti experienţele înaintea lucrurilor materiale pe care le poţi aduna într-o viaţă. Sună un om cu care nici măcar nu mai ştii de ce nu vorbeşti. Peste o lună poate fi prietenul tău cel mai bun.

Sparge cel puţin un ceas pe săptămână. Ceasul îţi va aminti întotdeauna despre faptul că acţiunile tale trebuie transpuse în timp, ca şi cum tot ce faci trebuie făcut înainte ca nisipul să se scurgă dintr-o clepsidră. Cu toate astea, nu te gândi nici măcar o clipă la faptul că vei avea întotdeauna timp să faci lucrurile pe care le poţi face astăzi. Mâine ai depăşit cu o zi termenul în care puteai să faci ceva ce vroiai să faci de mult, fie că vroiai să scrii, să te apuci de lecţii de pian sau să-i spui cuiva că înseamnă mai mult decât orice pe lumea asta.

Sună-ţi puţinii prieteni pe care-i ai şi cere-le scuze pentru situaţiile atât de dese în care nu le-ai răspuns la telefon. Spune-le adevărul, faptul că nu a fost niciodată vina lor atunci când ai respins un apel, ci pur şi simplu, de multe ori ai vrut să fii tu cu tine, după o zi în care lucrurile nu au fost aşa cum ţi-ai dorit. Cei care te cunosc, vor înţelege modul tău de a te ataşa fără să te judece. Dacă tot vorbim despre asta, mi-am amintit, peste cinci ani, vei avea lângă tine exact oamenii care trebuie să-ţi fie alături. Din păcate, asta nu ai cum s-o controlezi.

Gândeşte întotdeauna în perspectivă, nu gândi astăzi sau maxim până mâine, pentru că despre asta vorbeşte oricine atunci când defineşte ce înseamnă limitarea. Apoi, dacă te gândeşti mai bine, ai suficiente vise cât se le poţi întinde în două vieţi. Dezvoltarea înseamnă că tot ce ştii despre tine şi tot ce ştii tu – şi nimeni altcineva – că poţi face îţi va aduce tot ce, în cei cinci ani care ne despart, se întâmplă atât şi atât de uşor. Trebuie să-ţi spun că lucrurile sunt mult mai simple decât crezi tu acum, aşa că fă bine şi şterge dorinţa de despica orice ţi se întâmplă în atât de multe bucăţi. Uită că trebuie să controlezi cursul vieţii tale şi pentru prima oară în viaţa ta, lasă lucrurile să vină de la sine. Cu toate astea, nu trăi la nimereală, pentru că pierzi momente care nicicând nu vor mai veni înapoi.

Dormi 6 ore, nu întotdeauna 8, nu vei fi cu nimic mai obosit atâta vreme cât, în orele în care eşti treaz faci exact lucrurile pe care trebuie să le faci. Renunţă la lucrurile mărunte care te obosesc inutil şi la toate grijile care, dacă te gândeşti mai bine, sunt doar plăsmuirea ta. Nu îmbătrâni înainte de vreme pentru că mai ai de trăit cu tine mulţi ani.

Zâmbeşte. Dansează cu ochii închişi şi fumează un pic mai puţin. În cinci ani sănătatea începe să-ţi spună că puteai şi tu, liniştită să faci lucrurile un pic altfel. De fapt, nu, fă ce vrei, oricum nu ai cum să înţelegi lucrurile astea acum. Pun pariu că fumezi în timp ce citeşti…

Fă tot ce vrei să faci, dar mai ales lucrurile faţă de care curajul îţi piere în totalitate. Fă lista aia despre care ai auzit cu 101 lucruri pe care trebuie să le faci în următorii doi ani. Te vei simţi mai bine şi vei şti că nimic din ce faci nu e la întâmplare. Deşi nu vei avea întotdeauna control asupra a ceea ce ţi se-întâmplă, ăsta e, de fapt primul pas către a-ţi controla viaţa, dacă tot ţii neapărat la control.

Familia. Atunci când nimeni altcineva nu e în preajmă, asta conteză cel mai mult. Învaţă să treci peste diferenţe ca să poţi vedea asemănările.

Iubeşte. Iubeşte aşa cum nu credeai niciodată că poţi să o faci. Ai aflat de curând că atunci când cineva trece pe lumea cealaltă singurul lucru la care se gândeşte e dacă a iubit şi dacă a fost iubit în viaţa lui. Ai grijă să ai un răspuns pozitiv atunci când va veni vremea să-ţi pui întrebarea asta.

Fii în continuare fidelă ideii că nu trebuie niciodată să faci rău cuiva. Oricât vezi în jurul tău oameni care astăzi ajung departe prin gropi săpate altora, inutil şi obositor, aminteşte-ţi că tu ai învăţat să faci lucrurile altfel şi că orice om care te-a cunoscut, va avea întotdeauna o vorbă bună de spus despre tine.

Speră. Speră în faptul că poţi să faci lucrurile cum vrei tu şi luptă cu orice “NU” atunci când înlăuntrul tău ştii că e, de fapt, un mare “DA”. Rupe barierele, schimbă lumea – sau măcar încearcă.

Viaţa va fi diferită. Asta înseamnă că până astăzi, ai evoluat. Oricum ar fi, vei fi bine. Peste vremea dintre noi vei învăţa atât de multe lucruri despre tine şi vei obţine o mare parte din lucrurile pe care ţi le-ai dorit pentru tine. Ai prieteni, o familie, iubeşti şi, mai presus de orice eşti fericită cu tine.

Toate bune !

Nicoletta

- Ia loc, copilo, spuse el, turnându-şi o ceaşcă de cafea.

Mă aşezai, timidă, pe scaunul din faţa lui.

- Nu , mulţumesc, i-am răspuns văzând că vrea să-mi pună şi mie.

- Ţi-am lăsat răgazul de a mă studia, de a-ţi face o părere despre mine înainte de a începe. Ei? Ce zici?

M-am simţit ca o studentă ce tocmai a aflat că a căzut examenul.

- Nu mi-am permis să-mi formez vreo părere despre d-voastră, domnule. El zâmbi amuzat.

- Nu aceasta e meseria ta? Să studiezi, să interoghezi oamenii? Doar eşti reporter, nu? continuă el, parcă punându-mă la încercare.

- Dar, dar tocmai din această meserie am aflat că de cele mai multe ori aparenţele înşeală.

Sorbi încet din ceaşca de poţelan. O puse înapoi pe farfurioară. Îşi aprinse o ţigară.

- Fumezi? mă întrebă.

Am dat din cap în semn de nu.

- Foarte bine, spuse el, trăgând din ea cu nesaţ. Nu sunt bune de nimic. Tocmai de aceea le fumez fără să-mi pară rău de ele. Râse scurt. Îşi drese apoi vocea şi spuse:

- Aştept.

M-am foit puţin neînţelegând la început ce vrea să-mi spună. Apoi am înţeles. Vroia să încep să-i iau interviul. Astfel care îmi era rostul, de ce mă aflam acolo?! Mi-am scos foile pregătite minuţios pentru această întâlnire. Am studiat viaţa acestui om, tot ce s-a scris până acum despre el, toate articolele. I-am studiat mai presus de toate lucrările. Iar acum pentru a doua oară mă simt ca o studentă. De data aceasta o studentă care îşi dă seama că tot ce a învăţat nu-i va folosi la nimic şi că va trebui să se bazeze doar pe el spre a reuşi. Sau spre a eşua. Eram golită de gânduri. Nu ştiam cu ce să încep. Emoţia punea din nou stăpânire pe mine.

- Ca să afli răspunsuri potrivite trebuie să pui întrebări potrivite. Ce doreşti să ştii despre mine? Ce vrei să afle lumea despre mine prin tine? mă ajută el simţindu-mi agitaţia interioară.

Simţeam că pierd teren din ce în ce mai mult. Parcă eram la primul interviu, cu toate că demult am încetat a le mai ţine şirul.Mă simţeam pierdută. Eram prea intimidată de acest om şi nu înţelegeam de ce.

- Ştii de câti bani are nevoie o femeie pentru a fi fericită? mă întrebă el brusc, zâmbindu-mi şăgalnic.

- De câţi? întrebai foarte interesata de răspuns.

- De nici mai mulţi, nici mai puţini de cât are nevoie un barbat. Doar că la femei totul e mai scump, zâmbi el. E nevoie de mult mai mult spre a face o femeie fericită. Şi nu mă refer doar la bani.

- E nevoie şi de bani, dar şi se iubire, zisei eu zâmbind pentru prima oară.

- Da, şi de iubire. Acesata nu înseamnă o completare :” şi de iubire”, ci e ceva imperios necesar : ” mai ales de iubire”.

Îşi stinse ţigara. Un norişor de fum albăstrui continua să se ridice uşor. Se ridică de la masă şi merse la geam. Dădu perdeaua la o parte şi păru că a găsit ceva ce i-a căptat atenţia. Rămăsese aşa. Mi-a oferit un răgaz spre a privi camera în voie. Fotografii peste tot. Portrete, peisaje, diverse obiecte, toate îşi spuneau povestea. M-am ridicat de la masă spre a putea privi mai bine fotografiile.

- Ce anume v-a atras în această meserie de fotograf? De ce fotograf? Adică…ştiţi ce vreau să spun…

-Mi-a plăcut întotdeauna să surprind frumosul. Frumuseţea naturii. Frumuseţea oamenilor. Un chip spune atât de multe. Şi fiecare poveste e frumoasă. Deosebită. Celui ce are răbdare să privească cu adevărat i se va dezvălui frumosul. Tu ai privit îndeajuns de mult? Spre exemplu, zise el, uită-te aici! Priveşte această fotografie, te rog!

Am luat o poză în mână. Era alb-negru: o bătrână în colţul străzii surprinsă cu mâna întinsp. Mi.am ridicat ochii imediat. Imaginea era prea dureroasă.

- Nu ai privit suficient, spuse el.

- Cu tot respectul, domnule, zisei încetişor, nu îmi dau seama ce ar putea fi frumos în această fotografie.

- Te-ai uitat cu atenţie? întrebă el.

- Da, cu foarte mare atenţie. Tot ce văd este o biată batrână ce a muncit toată viaţa ei ca până la urmă să ajungă aici.

Îmi luă fotografia din mână. Îşi puse degetul în colţul de jos arătându-mi un copil aplecat pentru a ridica bastonul bătrânei. M-am uitat nevedindu-mi a crede.

- Cum de am ratat un asemenea amănunt? am gândit cu voce tare.

- Amănunt?! întrebă el uimit. Acest amănunt, cum îl numeşti dumneata, a schimbat toată imaginea, nu-i aşa?

- Da, am recunoscut eu.

- Acest copil este nepotul bătrânei. Ea a scăpat bastonul. El era acolo să o ajute. Dacă te uitai mai bine vedeai că bătrâna zâmbeşte fericită. Ţi-am spus şi îţi repet: priveşte îndeajuns spre a putea observa. Nu te pripi să tragi concluzii. Aşteaptă să ţi se ofere toate detaliile spre a putea alcătui un tablou. Şi mai presus de toate renunţă la prejudecăţi. De multe ori au ”darul” de a ne întuneca judecata.

Nu mai ştiam ce să spun. Mi-am dat seama, interviul era ratat. Am dat să-mi strâng lucrurile, supărată pe mine, pe situaţia creată.

El mă văzu şi îmi zise:

- Nu uita! Surprinde frumosul din orice, din oricine. Îl vei găsi întotdeauna.

- Este frumos că am eşuat? am întrebat

- Nu! Este frumos că ai încercat.

Am realizat că are dreptate. Deşi nu reuşisem să obţin un interviu de excepţie, aşa cum sperasem, mi-am dat seama că nu pierdusem nimic, ci dimpotrivă, că am câştigat.

Ieşind în stradă şi uitându-mă în jurul meu, nu m-am putut abţine să nu mă întreb : deşi sunt atât de multe de văzut, cât de mult apucăm totuşi să vedem cu adevărat? Şi, mai ales, cu ce ochi privim?

Ca să mai pot trăi.

Mai ţine-mă-n viaţă,

Prinsă de-un fir de aţă.

Şi mai rămâi o zi,

Să mai pot iubi.

Să nu uit chipul tău,

Să-mi rămână mereu.

Mai iubeşte-mă o zi!

Doar o zi!

Doar o oră!

Doar o secundă!

Şi umbrele din jurul meu. Siluete ce se desluşeau vag. Ca de obicei am ajuns primul. Ea întârzia. A întârziat şi la nunta noastră. Nici atunci nu a putut să aibă grijă; măcar atât. Toţi erau acolo, o aşteptam, iar ea a apărut după vreo oră şi jumătate. Nu a fost intenţionat, s-a scuzat, doar a intervenit ceva. Ce putea să intervină într-o zi pe care o pregăteşti până la cel mai mic detaliu? Nimic important, zise zâmbind. Cu toate că eram agitat, o sunasem pe celular, pe telefonul fix, peste tot şi nimic, nu primisem nici o explicaţie logică pentru care noi toţi am stat ca proştii acolo, iar ea a zis cu nonşalanţă că nu a fost nimic important, am trecut totuşi şi peste acest incident ‘minor’, cum ulterior a decis să-l numească.

Incidente minore s-au tot presărat de-a lungul căsătoriei noastre. Atât de minore au fost încât s-a ajuns la divorţ. Atunci a fost singura dată când a apărut la timp. M-a văzut aşteptând-o. A trecut pe lângă mine surâzătoare. Mi-a spus că se grăbeşte, are ceva de rezolvat. Recunosc. A reuşit să mă uimească întotdeauna. La fel ca şi acum, de altfel.

Va veni probabil real fericită că mă vede, nescuzându-se că a întârziat, fapt pentru care ea nu înţelege de ce fac atâta caz când ‘punctualitatea demult nu mai e la modă, dragule’. Şi a întărit acest lucru prin faptul că e femeie, aşadar va avea tot dreptul să întârzie, chiar aşa e indicat, şi pe deasupra mai e şi frumoasă. Eu, ca de fiecare dată, o priveam prosteşte. Îmi vorbea atât de convingător încât mă simţeam vinovat că o luam la rost cu astfel de chestii ‘fără importanţă’. Pentru ea, majoritatea lucrurilor erau fără importanţă. Eu eram prea serios, trebuia să-mi recunosc acest neajuns. Obişnuia să-mi spună ‘iar stai aşa serios de parcă a murit cineva. Nu te mai supăra cu toate astea, la urma urmei nimic nu are importanţă, totul trece’. Apoi eram prea responsabil, un mare defect al meu care şi el a stat în calea fericirii noastre, cum a zis ea într-o zi. Era foarte supărată atunci, problemele pe care tu nu le poţi înţelege, mi-a aruncat în treacăt, dar a decis să îmi aducă totuşi câte ceva la cunoştinţă. De fapt, nimic altceva în afară de o serie de injurii. Mi-a comunicat că nu poate fi fericită cu un om aşa de serios, care îşi făcea griji încontinuu. Pentru ea faptul că întreţineam casa, că aveam două locuri de muncă, lucram şi în afara timpului de serviciu şi mă ocupam şi de toate treburile, astea erau doar piedici în a putea fi cu adevărat fericiţi. Nu ştiu cum să mă distrez, mai zicea ea, nu ştiu cum ar fi să trăiesc în fiecare zi şi să fac ce vreau. ‘Orice. Absolut ce-ţi trece prin cap în acel moment.” ‘Prea multă hârţogăraie cari după tine.’ Munca mea, dosarele pe care le studiam şi acasă pentru a face un ban în plus erau o grămadă de hârtii care o deranjau din când în când, mai ales când vroia să se uite la televizor şi măsuţa era ocupată de ‘hârtiile mele”. Ea unde să-şi mai pună picioarele? era o problema ce trebuia rezolvată imediat. ‘Dragule, iar ţii măsuţa ocupată?’

Într-o zi, când mă întorc de la serviciu, găsesc pe masa din bucătărie un bilet prin care mă anunţa că nu mai poate trăi cu mine; o deprim prea tare, vrea să divorţeze. Şi cum acest lucru a deprimat-o şi mai tare decât era ea în general , ‘numai cuvântul divorţ îmi face rău, dar să ştiu că eu voi trece prin el, numai şi numai din cauza ta’, a decis să plece două săptămâni în Portugalia, spre a putea face faţă situaţiei pe care o va avea de înfruntat. S-a întors fericită, cu forţe noi, spre  a mă putea apuca de treabă, pentru că ştii şi tu ce ne aşteaptă, un divorţ e treabă serioasă’. Poate de asta a ajuns atunci la timp. A fost într-adevăr, o treabă serioasă.

Eu, din om deprimant cum mă vedea ea, m-am transformat în om deprimat. Atât de deprimat încât am ajuns în scurt timp lefter, şomer şi liber să fac ce vreau. În sfârtşit eram aşa cum vroia ea să fiu, să pot face orice, oricând aveam chef. O adevărată fericire….într-adevăr.

Mă ţinea la curent cu toate everimentele din viaţa ei, s-a recăsătorit rapid, locuieşte acum în Portugalia. Primeam câte o vedere din fiecare loc în care au călătorit, felicitări de Crăciun, Anul Nou, ziua mea. Între timp m-am recăsătorit şi eu, am un copil, viaţa mea intrase demult pe făgaşul normal când primesc o scrisoare de la ea. Până atunci nu-mi scrisese mai mult de câteva rânduri, fugitiv, cu scrisul ei repezit, propoziţii aruncate. Încheia mai tot timpul aruncându-mi vezi cât de mult te iubesc încă. Sper că ai destulă imaginaţie încât să te bucuri pentru mine şi să apreciezi faptul că nu te-am uitat’. Am primit vederi de peste tot. Am înţeles că nu mă uitase. De fiecare dată îmi reproşa ceva, ce nu reuşisem eu să fac cât timp eram cu ea sau ce trebuia neapărat să fi facut. ‘Oricum fleacuri, nu te supăra pe mine’, conchise ea. O vedeam in diferite posturi, fericită, liberă, atât de ea însăşi.

M-am mirat când am primit acea scrisoare. În ultimul timp nu-mi mai trimisese nimic. Poate de prea mult. Mi-a trecut prin cap că poate totuşi m-a uitat. Şi acum surpriza asta. Am deschis scrisoarea. Era acolo şi un bilet de avion. Trebuia să merg urgent la ea. Atât. Cam asta era idea principală. Nu ştia că m-am recăsătorit. Nu avea de unde. Eu nu i-am scris niciodată.

Aşa că, iată-mă aici. Privesc oceanul. Sunt aşa calm şi de împăcat cu situaţia încât nimic nu m-ar mai putea supăra. Deodată văd o silueta apropiindu-se. Mă ridic să o întimpin. Mă uit mai bine, nu-mi dau seama dacă e ea sau…

Nu, nu e ea. O femeie la vreo 60 de ani, îmi întinde un bilet, ‘Din partea doamnei’, zice aceasta. Da, numai ea putea face aşa ceva. Chiar m-am distrat şi mai mult când am văzut mâzgălit în colţul plicului ‘să i-l daţi după o oră’. Am deschis plicul şi am început să citesc. ‘Îţi mulţumesc că ai venit. Ştiam eu că mă pot baza pe tine, întotdeauna am ştiut că pot. Vreau să mă duci acasă. Te rog mult, vreau acasă’. M-am uitat nedumerit la femeia din faţa mea. Mi-a explicat că doamna a murit ieri după amiază. ‘A simţit că i se apropie sfârşitul, sărăcuţa”, spuse femeia cu ochii în lacrimi. ‘V-a chemat să vă vadă, dar ieri mi-a cerut să fac ceva pentru ea şi anume să vă dau acest bilet’.

Nu mai aveam aer. M-am uitat în jurul meu, oceanul era la fel, foşnea atât de viu lângă mine, aerul înmiresmat străbătut de pescăruşii ce păreau că nu-şi găsesc locul.

Viaţa era peste tot. ‘Cancer’. Cuvântul acesta oribil nu se potrivea cu ea, tocmai ea, copilul care nu se mai sătura de joacă. Nici măcar acm.

Plaja. Întunericul se lasă. Viaţa mea fără ea. Abia acum încep să simt cum e viaţa fără ea. Parcă o văd lângă mine zicându-mi ‘Iar stai aşa serios de parcă a murit cineva! Nu te mai supăra cu toate astea, la urma urmei nimic nu are importanţă, totul trece’.

Am zâmbit amar. Ştia ea mai mult decât ştiu eu? Ştia ea mai bine ce anume are importanţă şi ce nu?

Poate da, poate nu.

La urma urmei, cine decide ce are importanţă şi ce nu în viaţa noastră? Fiecare ştie cel mai bine.

Dar stau totuşi şi mă întreb dacă va trece vreodată cu adevărat ceva.

Priveam ascunsă în spatele măştii mele… Nu ştiam cine era acolo. Doar măştile. Fiecare exprimându-şi stările. Măşti fericite, puternic colorate. Măşti triste, cu câte o lacrimă desenată pe obraz. Cu toţii eram ascunşi în spatele măştilor noastre.

            Eram singură într-o lume a măştilor….eu însămi- o mască.

Îmi dădea un sentiment de siguranţă. Nimeni nu putea să vadă cât sunt de tristă sau de fericită. Dacă plâng sau dacă râd. Puteam fi îngrozitor de tristă, dar să port o mască extrem de fericită. Să exprim simpatie când eu de fapt sunt numai nefericire. Să fiu entuziastă, cu o lacrimă în colţul ochiului.Cine poate ghici adevăratele sentimente?

            Măştile ne poartă pe noi.

Ne duc şi ne conduc. Peste tot. Măşti simple, nesigure, incerte neconturate, nehotărâte… Cunoscuţi sau necunoscuţi desprinzându-se unul câte unul.

Stau nemişcată. O mască imobilizată într-o mulţime de măşti neobosite. Un ocean de măşti în mişcare.

            Masca mă susţine vertical.

Ameţesc. Lume în jurul meu. Râsete…măşti încruntate. Sunete care mă izbesc. Mă clatin. Atâtea culori năvălesc peste mine.  Restul vine spre mine. Mă îmbrănceşte. Ochi care nu se pot vedea. Măştile apărându-mi privirile… măşti ascunzând gurile. Totul – un zâmbet. Clauni alergând fericiţi. Imagini răsturnate. Dintr-o dată îmi sare cineva în faţă. Mă sperii. El râde. Găurile negre ale ochilor mă privesc. Mă uit în gol. Mă infierez cu gheaţa timpului. Mă sinucid arucându-mă în abisul unei priviri goale.

Sunt singură. Văd măştile plutind de jos în sus. Sunt târâtă de o mască curioasă. Pare că mă întreabă…Dar de fapt nu mă întreabă nimic. Nu vrea să ştie nimic…. Mă prefac plictisită, ruptă de tot. De fapt sunt terifiată. Masca nu-mi conturează starea. Mi-o şterge de pe faţa. Cu un zâmbet capricios…

Mă mişc luată pe sus de valul de măşti plutitoare. Fiecare îşi poartă istoria într-un timp suspendat de o mască. Atemporalitate. Personaje înviate, care de multă vreme nu mai există, râd acum într-un carusel al beţiei vieţii. Culorile mă îmbată. Sunetele dispar. Măşti purtându-se de-a lungul timpului. Totul se învârte… Masca acum mă ameţeşte. E înşelătoare.

Zăresc o scena şi viaţa dansând. Viaţa îşi poartă propria mască. Nu-i pot vedea adevărata faţă. Vrea să mă înşele arătându-mi că râde cănd de fapt plânge. Plânge şi râde… Plânge în timp ce râde, râde în timp ce plânge….

Feţe ascunse. Fără ochi şi fără gură

Gesturi vorbind de la sine. Singure, triste, atârnând pe lângă circ. Izbitoare, violente, zburând în înaltul cupolei… Se învart în jurul meu ţipându-şi sunetele. Alte cuvinte, alte gânduri. Ale cui?

Cortina e deasupra. Singură şi rece. Soarele a dispărut. Dansez singură cu mine însămi.. Cine mă priveşte? Cine mă aşteaptă? Mă uit în jurul meu. Circul mergând în marş funerar. Fără viaţă. Viaţa e pe scenă. Nimeni n-o aclamă…Cortina cade. Liniştea e terifiantă. Privesc uimită. Masca îmi atârnă de un colţ al ochiului. Îmi acoperă doar jumătate de faţă. Mă sperii. M-a recunoscut cineva? Mi-a văzut careva adevărata faţă? Dar…. Totul continuă la fel. Eu nemişcată. Din nou în dansul nebunesc al mişcărilor imobile.

Eu nu mă mai recunosc. De cât timp îmi port masca? Mi se pare atât de demult, încât nu mai ştiu dacă o mai am sau nu. Poate eu am devenit o mască.

Poate eu sunt masca.

Privesc speriată în jurul meu.

Întuneric.

Îi văd depărtându-se.

Tot mai mult.

Liniştea şi eu.

De ce nu am curajul propriei fiinţe?

Masca moartă zace la picioarele mele. Nu-mi mai spune nimic. Pur şi simplu stă. Fără mască sunt o caricatură. Am nas în loc de frunte şi gură în loc de bărbie. Sunt o pictură de Picasso. Îmi întorc ochii spre mine. Mă uit la mine. Mă răstogolesc în propriul meu abis. Mă am în neantul unei clipe. Masca se rostogoleşte şi ea nemişcată. Ochii privesc în gol… Iar eu am rămas singură pe un drum pustiu, fără ei… fără mine…fără să mai cunosc calea de întoarcere.

Cînd un astronom descoperă o astfel de planetă, îi dă un numecare nu înseamnă prea mult. Îi spune bunăoară: “asteroidul 3251”.
Am motive serioase să cred că planeta de pe care venea micul prinţ este asteroidul B 612.

Acest asteroid nu a fost văzut decît in 1909, cu telescopul, de către un astronom turc.

El a făcut atunci o mare demonstraţie a descoperirii sale la un Congres Internaţional de Astronomie.Dar nimeni nu l-a crezut din cauza costumului său. Aşa sunt oamenii mari.

Din fericire pentru reputaţia asteroidului B 612, un dictator turc impuse poporului său, sub ameninţareapedepsei cu moartea, să se îmbrace în stilul european. Astronomul refăcu demonstraţia sa în 1920,îmbrăcat europeneşte, foarte elegant. Şi de data aceasta toată lumea fu de acord cu el.

Dacă v-am povestit aceste detalii despre asteroidul B 612 şi dacă v-am spus numărul lui, am făcut-opentru oamenii mari. Oamenilor mari le plac numerele. Cînd le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui?Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?” Ei vă întreabă: “Cîţi ani are? Cîţi fraţi are? Cît cîntăreşte? Cît cîştigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut. Dacă le spuneţi oamenilor mari:  “Am văzut o casă frumoasă din cărămidă roşie, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş…”, ei nu vor reuşi să îşi imagineze acea casă. Trebuie să le spui: “Am văzut o casă de o sută de mii de franci”. Atunci vor sări in sus: “Ce drăguţă!”
Tot aşa, dacă le veţi spune: “Dovada că micul prinţ a existat este că el era fermecător şi că el vroia o oaie. Cînd vrei o oaie, asta e o dovadă că exişti.”, vor ridica din umeri, luîndu-vă drept copii! Dar dacă le spuneţi: “Planeta de unde venea este asteroidul B 612”, atunci vor fi convinşi şi vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. Aşa sunt ei. Nu trebuie să le-o luaţi în nume de rău. Copiii trebuie să fie totdeauna indulgenţi cu oamenii mari. Dar, desigur, nouă, celor care înţelegem viaţa, puţin ne pasă de cifre! Mi-ar fi plăcut să încep povestirea asta ca într-un basm cu zîne. Mi-ar fi plăcut să o încep aşa:
“A fost odată un mic prinţ care locuia pe o planetă cu puţin mai mare decît el şi care avea nevoie de un prieten…” Pentru cei ce înţeleg viaţa, ar fi sunat mult mai firesc.
Căci vreau să se ştie că nu mi-ar plăcea să-mi fie citită cartea  într-un mod uşuratic. Sufăr cînd
povestesc amintirile acestea. Sunt deja şase ani de cînd micul prinţ a plecat cu oaia lui. Dacă îl descriu aici, este ca să nu îl uităm. E trist să uiţi un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten. Aş putea deveni ca oamenii mari care nu se mai interesează decît de numere. Tocmai pentru a împiedica asta, amcumpărat culori şi creioane colorate. E greu să te apuci din nou de desen, la vîrsta mea, dupa ce nu ai desenat nimic altceva decît un şarpe boa închis şi unul deschis, la vîrsta de şase ani! Voi încerca, desigur, să fac portrete pe cît mai autentice. Dar nu reuşesc mereu. Un desen e bun, altul mai puţin. Mă mai înşel un pic asupra înălţimii. Aici micul prinţ e prea înalt. Dincolo e prea scund. Mai ezit şi cînd e vorba de culoarea hainelor sale. Mă străduiesc şi eu cum pot. Mă mai înşel şi asupra altor detalii, mai importante. Dar asta este, va trebui să mă iertaţi. Prietenul meu nu îmi dădea niciodată explicaţii. El mă credea probabil la fel ca el. Dar eu, din nefericire, nu ştiu să văd oile aflate în cuşcă. Poate sunt un pic precum oamenii mari. Cred că am îmbătrînit.

E  doar ea, luna şi felinarul. Nici măcar florile nu sunt treze pentru a sta cu ea. Fiecare zgomot îl aude, dar nu-i dă importanţă, îi cunoaşte paşii de la depărtare şi ştie sigur că nu va veni. A trecut ceva timp de când i-a auzit vocea, dar” Doamne cât a mai trecut de când nu l-a mai văzut”. Îi e dor de el, de felul cum o făcea să zâmbească cu fiecare părticică a trupului şi să aibe fiori la declaraţie auzită, dar asta nu avea să se mai întâmple, a renunţat cu mult în urmă, la el.”

Ah la naiba, asta e poveste cu fluturii in stomac si trandafirii rosii la fiecare aniversare. Eu sunt in alta stare.

Sunt in starea aia, in care mi s-a pus pata pe o persoana gresita. Dar ma atrage atat de mult (si aici nu ma refer la partea sentimentala, ci  la atractia fizica). Nu stiu de ce, dar tot timpul mi-au placut complicatiile, chestiile care nu le pot obtine usor sau chiar daca le-as putea obtine usor, imi place sa pun paie pe foc, chiar daca acel foc nu are voie sa arda.

Dar e aceea atractie din care iese scantei de la fiecare privita data, fiecare zambet, fiecare atingere. Si amandoi stim cat de gresit e lucrul asta si incercam sa evitam orice mai mult de atat.

Si e greu, mai ales pentru mine, care imi place sa obtin tot timpul ce vreau, chiar daca trebuie sa trec peste anumite persoane sau reguli.

Si mai ciudat e, ca e total diferit de ce-mi  place mine. Dar poate ca il cunosc mai bine decat majoritatea persoanelor, poate din cauza ca pot sa ii citesc privirile, poate din cauza ca e un CasaNova, ma atrage.

Ma joc cu focul si imi place!

Imi plac papusile de portelan, canile, broastele testoase si mai nou,  mastiile.

Tot timpul am avut ceva pentru papusi. Cand eram mica aveam o sumedenie de papusi, de la bebelusi la barbie. Din pacate, la un moment dat, cand am schimbat locuinta, le-am uitat acolo. Cu siguranta daca nu le uitam le aveam si in ziua de azi. Tineam foarte mult la ele, si stiu ca nu lasam pe nimeni sa se atinga de ele. Drept dovada, o verisoara mai mare, inca are semn pe fata de la faptul ca mi-a luat o papusa, sa se joace si ea.

Am mai crescut, dar pasiunea pentru papusi e inca vie. Am in colectia mea in jur de 30-35 de papusi de portelan, diferite marimi, diferite origini, mai scumpe sau mai ieftine. Cea mai ieftina papusa a costa in jur de 2 Euro. Mi s-a rupt inima cand am vazut`o aruncata, intr-o piata din Austria. Ce`i drept, nu e cea mai frumoasa, dar am avut grija sa ajunga la stadiul de ‘draguta’.

Pe langa faptul ca sunt extraordinar de frumoase, am putut face si o fapta buna, cu una din ele, donand`o la licitatia pentru strangerea de bani pentru Daniel R. S-a vandut cu 1200Roni, ceea ce cred eu ca e destul de bine. Acum as putea sa-mi licitez toate papusile si sa plec in Brazilia ) (glumesc, evident).

Momentan cel mai mult imi doresc o cutiuta muzicala, din aceea old school, cu o balerina care se invarte. De ce?

Cand am fost mica, am primit una de la tatal meu, iar cand imi spunea o poveste inainte de culcare, tot timpul muzica din cutiuta era in backround. Iar dupa ce a murit, tot timpul ma gandeam la el, cand o ascultam si o priveam pe balerina. Am tinut foarte mult la ea si inca nu am aflat misterul pierderii ei.

De aceea imi doresc foarte mult una. Stiu ca mi-o pot cumpara si singura, dar vreau sa o primesc de la cineva drag, pentru ca, atunci cand o voi asculta sa ma gandesc la aceea persoana, la fel cum ma gandeam la tati.

Daca as incerca sa-i descriu unei persoane din desert mireasma parfumului, indiferent de elocventa cu care as oferi detalii, nu as reusi sa-i transmit mirosul. Dar daca as incerca acelasi ecercitiu cu o persoana care a fost, catusi de putin, in preajma florilor si a crangurilor, i-as face o descriere limpede. Celui ce a simtit aroma ii va fi usor sa stie despre ce vorbesc.

Fiecare doreste iubirea. Dar ridica-te asupra imaginii lucrurilor  si intreaba-te: ce a ramas intre tine si iubire? Iti va fi teama de durere? Dar tocmai ea este cea care va intretine iubirea. Uneori, cand dragostea incepe sa devina neteda, vraja este indepartata, iar viata devine monotona. Este nevoie de un soc pentru a rupe monotonia. Uneori in vata indragostitului intervine o perioada de dezamajire. Aceasta face bine, te ajuta sa intelegi ca esti om, ca nu poti sa te mentii la un nivel intens de traire, orice ai face. Dar constati ca, dupa un timp petrecut in dezamajire, intensitatea dragostei creste.

Cei mai multi spun ca atunci cand te indragosteti ai numai de suferit. E adevarat, insa aceasta suferinta nu numai ca te apropie de persoana iubita, dar iti netezeste drumul spre fericire. Nimic mai pretios in lume; nu este mai mare dragoste decat sa-si dea cineva viata pentru prietenul sau. Putini sunt cei care aleg calea iubirii, cu toata suferinta ei, implicata. Nu spun calea prieteniei, pentru ca, din pacate, sunt multi care au prieteni, dar fara sa se implice emotional.

Priveste in jurul tau, indragostitule! Din milioane de suflete, tu esti unul dintre putinii, care au gasit ‘uitata cale a dragostei’. Elimina-ti ciudata atitudine a mintii, care iti spune ca nu e rentabil. Este usor sa fii feiricit. Nu iti trebuie decat putina atentie… si nu uita, nicicand, ca indragostitii sunt cavaleri ai Luminii.

Dragostea innobileaza sufletul. Prin dragoste, sufletul capata stralucire si chipul, lumina. Atunci cand esti indragostit, adevarata batalie incepe. Te lupti cu tine insuti. Te reconstruiesti. Gusti ceva din Adevarata Dragoste. Prin ea, esti invingator, toate celelalte glasuri alte fiintei tale se vor supune ei.

Iar mie imi place starea de indragostit.

Sunt robotul ZH+15, corpul meu are 10 ani. Delicatul mecanism invizibil, care constituie adevărata mea esenţă, are 2 milioane de ani.

Imi amintesc, parca ar fi ieri, ceea ce s-a intamplat atunci, in Insula Atlandida. Stapanii mei apartineau unei rase evoluate si puternice, de-o inteligenta superioara, dominand totul de la inaltimea lor care ajungea pana la 7 metri.

Se numeau atlantizi; aveau plete albe, bogate si originile lor se pierdeau in abisurile timpului.

Ei ne-au creat pe noi, robotii, cu subtila perfectiune a stiintei lor, inzestrandu-ne cu sentimente si senzatii asemanatoare celor pe care le incercau ei insisi. Erau atat de abili, incat noi n-am fi putut deprinde niciodata destule din calitatile lor.

Atlantizii erau stapani nu numai ai planetei, ci si ai intregului Sistem Solar. Imi amintesc, de pilda, ce-au facut pe a Patra Planeta. Acolo, pe planeta nisipurilor rosii ca sangele a mii de dragoni, exista o forma de viata reprezentata prin vegetale semimobile, avand forma unor cactusi enormi. Au proiectat atunci un gigantic sistem de canale, care, plecand de la poli, calauzeau apa rezultata din topirea gheturilor spre zonele de desert. Cactusii, traind in apropierea canalelor, au putut sa recastige forta si viata.

Fericirea nu e un lucru obijnuit si, atunci cand se intampla sa ai parte de ea, trebuie s-o savurezi pana la ultima picatura, pentru ca ea are obiceiu sa se destrame dupa cateva clipe, pentru a se intoarce apoi foarte tarziu, sau poate niciodata. Noi, acum 2 milioane de ani, nu intelesesem inca acest adevar.

Totul parea sa se desfasoare in chipul cel mai firesc. Perioada glaciara se afla la cateva milenii in viitor si Pamantul era acoperit de minunate paduri. Prin ele misunau repltile gigantice, unele blande, ca dinozaurii, altele teribile, ca alozaurii.

Omul se afla inca la inceputul ciclului sau evolutiv si isi impartea culcusul cu maimutele in copaci.

Dar intr-o zi, in vreme ce priveam gratioasele cupole de smarald care se-naltau deasupra Atlantidei, scanteind in mii de culori, se auzi Apelul adresat tuturor robotilor. M-am indreptat catre locul de adunare. In Sala Albastra, eram prezenti cu totii. Cand Marele Maestru, intra in sala, tacerea deveni absoluta. Figura stapanului nistru, lunga lui barba alba ne aduce intr-o stare de admiratie extatica. Trebuia sa fi fost foarte batran, pentru o faptura de carne si de sange, varsta lui atingea 7-800 de ani pamanesti. Urca incet pe podium si din cei trei ochi ai sai emana o lumina trista.

-Roboti v-am convocat aici pentru a va da anumite ordine. Cand noi, atlantizii, am reusit sa ne salvam din catrastrofa care a distrus patria noastra de origine si sa ne stabilim aici, am crezut ca intr-o zi rasa noastra ca inflori din nou. Ne-am inselat. Noi suntem ultimii reprezentati vlaguiti ai unei rase pe cale de disparitie. In cateva zile, nu vom mai exista si, o data cu noi, va disparea si insula, scufundandu-se in valurile marii, ca sa nu ramana nici o urma… Dar voi nu ne veti insoti….

-Nu! striga unul dintre noi. De ce nu putem sa va urmam? Suntem noi slujitori atat de nedemni?..

-Voi aveti o sarcina de indeplinit. Exista, pe aceasta planeta, o forma de viata menita de evolueze, in cateva milioane de ani, ea va putea atinge un grad de civilizatie asemanator celui al nostru si chiar superior. Pentru a merita mostenisrea pe care i-o lasam, rasa umana va trebui sa ajunga singura la progres, fara interventii de afara. Nu a copia pe altii inseamna a evolua, ci a inventa. De asemenea, pentru ca existenta noastra sa ramana un secret, nici voi nu trebuie sa va pastrati infatisarea de acum.

Asta e tot. Acum, exacutati oridinele pe care vi le-am dat si grabiti-va: curand oamenii vor avea nevoie de voi. Plecati in cateva zile, Atlandita va disparea pentru totdeauna.

—————————————————————————————————————————-

Iata, mi-am amintit. Acum eu, robotul ZH-15, stau intins pe un covor pufos si astept ca omul sa-mi acorde atentie.

Iata: Omul ma priveste.

-Azor, spuse omul, ridicandu-se. Vino aici, e ora mesei.

Robotul ZH-15 se ridica, dand din coada.

Stau cu pixul in mana si cu pagina goala, desi am atatea pe suflet, dar nu stiu cum sa le dau drumul afara. Ce ar putea sa imi dea si mie putina inspiratie? Barul asta gol, femeia de serviciu care spala pe jos sau cafeaua de care, inca, nu m-am atins?

Am inceput a scrie ceva, dar habar nu am incotro se duce acest scris. Oare reusesc sa spun ce am pe suflet sau iar ma voi ascundesub o masca vesela?

Stiu….eu pun intrebarile si doar eu pot sa-mi raspund. Dar pentru moment sunt blocata si nu pot sa-mi dau nici un raspuns.

Blocata? Probabil nici nu realizez ca eu am fost ceea care a luat decizia de a-i da drumul. Poate inca nu simt durere si singuratate, dar cu singuranta nici bine nu imi e, pentru ca nu stiu daca am facut ce trebuia. Poate a fost un implus de moment, iar mai tarziu am sa regret. Dar tot in acelasi timp acest ‘poate’ va ramane doar ‘poate’, fara macar sa aflu misterul lui.

Cu siguranta muzica de aici nu ma ajuta deloc. Dar poate eu nici nu aud.

Poate ar fi cazum sa-mi schimb locul de munca?!?!?!

Mi-as dori tare mult sa vina el sa-mi dea raspunsuri. Dar stai, ca eu nici macar intrebarile nu le am.

Nu pot spune ca a gresit doar el, sau doar eu, cu siguranta am gresit amandoi.

Imi place ritmul meu lent cu care scriu.

Sper sa pot face fata azi cu multimea de oameni.

Deocamdata nu simt nimic, nici tristete, nici furie, nici usurare.

Poate ca e mai bine ca azi merg la lucru si nu prea am timp sa ma gandesc ca la noapte voi dormi cu o inima impartita in doua.

Sper macar ca azi voi putea sa zambesc. Doar atat. Si poate….

11.24 pm

Azi nu am zambit deloc.

Cand eram mica vroiam sa fiu mare, acum cand sunt mare vreau sa fiu mica.

Nu mai vroiam sa merg de mana cu mama sau cu tata, vroiam sa zburd singura prin lume. Acum cand ocazia asta, imi ingheata mana, ma simt neprotejata, singura si plina de responzabilitati. Pe vremea aia nu ma uitam in stanga si in dreapta cand traversam strada, pentru ca altcineva o facea in locul meu. Acum, singura trebuie sa ma asigur, iar o singura greseala poate sa imi fie fatala.

Acum imi fac singura de mancare, inainte eram chemata de la joaca si masa era gata, asa ca prin magie. Eram naiva. Credeam ca mama si tata erau niste vrajitori absolut de extraordinari, ca doar dau din maini si totul se intampla, asa cum vor ei. Acum, vrajitorii mi-s doar niste personaje din povestiile fantastice sau din filmele pentru copii.

Acum trebuie sa ma regasesc pe mine in tot ce fac. Sa fiu mare, plina de responsabilitati, sa accept orice greseala si sa merg inainte.

Dar, chiar daca viata mi-a fost incarcata, tot mai am timp sa ma uit la desene animate, sa citesc basmele Fratiilor Grimm, sa ma joc cu papusi sau sa colorez. Inca imi mai permit sa iau pe cineva de mana sau sa sar la cineva in brate cand mi-e frica de tunete, pentru ca toata viata voi avea in mine un copil.

Si da, m-am intors!

Abia am dormit azinoapte, ca nu ai fost acolo langa mine. Deja m-am obijnuit sa fi primul lucru pe care il vad cand ma trezesc si cel mai greu lucru e sa-ti spun ”goodbye”, dar esti in gandul meu mereu.

Daca nu ma gaseai tu pe mine, sigur te gaseam eu pe tine.

Of…şi m-am trezit la realiate. E a III-a noapte consecutivă când îl visez pe dad. Când îl visez că e acolo lângă mine, că face parte din viaţa mea de zi cu zi, că îi aud vocea lui groasă, dar totuşi atât de caldă.

Şi nu-mi place. Nu mă înţelege greşit- tot timpul în am în gând, dar mi-e atât de greu, dimineaţa, când mă trezesc şi el nu e. Mi-e atât de greu să lup cu viaţa fără eroul meu.

Mi-ar fi plăcut să fie cu mine, nu în vis. Să râdă de mine când greşesc, dar să-mi spună serios :” Pantera mea roz*, dacă din greşeli omul învaţă, atunci trebuie să greşeşti, ca să poţi învăţa din acea greşeală.”

Sfaturile lui de aur şi acum îmi sunt întipărite în minte şi în suflet. Cum aş putea să le uit, dacă fără ele nu pot să iau viaţa aşa cum e?

Şi ştiu că, oricum, chiar dacă el încă era aici, tot singură trebuia să-mi văd greşeala şi dacă realizam ceva, o realizam pentru mine. Pentru că ajungeam la o vârstă la care nu mai puteam să merg cu dad de mână, pentru că ajungeam la o vârstă la care trebuia să îmi iau zborul din cuib. El doar m-a învăţat să zbor şi mi-a dat nişte sfaturi ultile pentru un zbor cât mai plăcut. Dacă zburam contra curentului, nu puteam să-l sun să vină să mă salveze. Trebuia să mă folosesc de tot ce am învăţat pentru a-mi reuşi zborul.

Dar totuşi… mai avea atâtea de dăruit.

Îmi amintesc şi azi ziua când am primit cea mai urâtă veste. Nu-mi venea să cred că aşa ceva se întâmplă. Nu…el încă era acolo. Nu avea cum să mă părăsească. Mai aveam câteva zile şi împlineam 14 ani; mai aveam câteva zile până să devin o domnişoară cu buletin; mai aveam câteva zile.. Nu.. nu avea cum să se ducă. doar l-am văzut acum câteva ore şi mi-a spus că mă iubeşte. ”Fă-mă mândru în continuare, te iubesc”- au fost ultimele lui cuvinte în acea ultimă dimineaţă când l-am văzut, apoi am pornit spre şcoală.

În câteva ore s-a dus…..departe de mine. L-am îngropat, dar sufletul lui e bine ascuns în al meu şi nu am să-i dau drumul niciodată….niciodată…niciodată!

*pantera roz-datorită faptului că mă îmbracam roz din cap până-n picioare

Pe mine, personal, îmi râşcâie dentritele, următoarele  specimene (pentru că nu le putem da numele de fiinţe umane):

1.Cei care sunt proşti, dar ei sunt deştepţi

Ei fac, ei zic, ei dreg, ei ştiu totul absolut totul . Sunt ei pe care nu-i suporţi, care şi pe tine te enervează la culmea.

Ei care au fost peste tot, care ştiu să facă pe 100 de reţete cu peşte.

Ei care poartă doar D&G şi Armani ( doar că sunt atât de proşti, încât nu îşi dau seama că iau ţeapă şi cumpără fake’uri; ei ştiu atât de mult, dar nu ştiu să facă diferenţa dintre fake şi original ).

Mă scot din sărite din clipa în care îi văd, mă bagă în mormânt când îşi deschid cura şi trăiesc când nu sunt în preajma lor.

Caz particular:

Acei oameni prostuţi care te amuză. Circ pe gratis! Nu ai cum să nu râzi de ei! E acceptabil unul în anturaj.

2. Cei care sunt atât de deştepţi încât dau pe afară

OK! Ştii multe? Felicitări !No’ amu’ nu trebuie să spui tot ce ştii. Mai lasă şi pentru mâine şi poimâine ş.a.m.d.

Sunt acele specimene care se aseamănă cu prima categorie, diferenţa e că acestora chiar le merge mintea. Dar mă deranjează că vor să fie superiori faţă de ceilalţi, vorbesc mult şi cred că au dreptul să jignească. ( În loc să arate omului cu ce a greşit, ei se strâng în bisericuţe, râd şi insultă acea personă).

Devin ca o placă obsesivă pusă pe repeat.

Caz particular:

Oamenii deştepţi, funny, love to be around, iar când deschid gura, te lasă mască.