Amintire

M-am născut dintr-o privire. Eram mică şi ştiam doar să mă joc cu cei din jur. Îmi plăcea tot ce era colorat şi avea beculeţe. Îmi luau ochii micile atenţii. Îmi plăcea să fiu răsfăţată. Eram fericită în prostia mea, fiind minţită de toţi cei implicaţi în creşterea mea. Aici nu vorbesc de Moş Crăciun din păcate, ci de prefăcătorie. Am mai crescut puţin şi am început să realizez câte ceva despre cum merg lucrurile,dar aveam acelaşi joc şi aceaşi dorinţă în priviri.

 

Ca o mică paranteză, ai observat vreodată cum se joacă un copil? Ador să îi privesc. Îşi construiesc propria lor societate, trăiesc sub aceleaşi reguli şi se coordonează mai bine decât adulţii. Se supun unui lider sau îşi respectă echipa, pe care au grijă să nu o dezamăgească. Se pierd complet de realitate îmbrăţişând pentru câteva clipe o stare între conştient şi subconştient. Păcat că asemenea calităţi lipsesc cu desăvârşire adulţilor.

 

Ţin minte şi acum cum mă alintau. Eram centrul atenţiei peste tot şi în faţa oricui. Fiecare îşi prezenta ofrânda în faţa mofturoasei mici. Apoi am ajuns o simplă obişnuinţă. Am înaintat în vârstă şi am fost obligată să învăţ să mă descurc şi singură. Deja nu mă mai ţineau în puf, ci îmi stricam frumuseţe de săndăluţe pe asfaltul îmbâcsit de vremuri al unei Timişori topită de căldură şi indiferentă. Mă simţeam încă dependentă totuşi. Mai cădeam, dar aveam grijă să ţip ca să fiu ridicată.

 

Apoi a urmat un capitol decisiv din viaţa mea, momentul în care am învăţat ce înseamnă “socializarea” în sensul oamenilor cu buletin. Deja mi-era ruşine să mai umblu cu “mama”. Am renunţat chiar la săndăluţe şi mi-am luat balerini. Îmi trăiam rutina mea care îmi asigura liniştea spirituală. Deja nu mai vroiam culori. Ascultam rock şi mergea negrul. Şi îmi trăiam rutina. Şi îmi trăiam rutina. Şi rutina a început să mă roadă. A început cu stomacul, şi a urcat în plămâni printre zecile sau chiar sutele de pachete de Pall Mall lights. apoi a ajuns la inimă.

 

Şi m-au ucis. Mi-au tăiat rădăcinile şi m-au îngropat în amintirile lor gri. Şi atunci cum de mai scriu? află că şi o amintire poate să scrie, mai ales o amintire inundată de vină şi regrete, probabil va fi alta să-mi ia locul, deşi gândul ăsta îmi muşcă din piept, mă gâdilă totuşi la orgoliu să ştiu caă amintirea mea va arunca o umbră rece şi gravă pe toţi cei care vor urma…

 

Şi dacă voi reuşi totuşi să renasc, ai grijă de mine…

Şi dacă voi reuşi să mă adun din nou, lasă-mă să cad şi să mă ridic singură..

Şi dacă….

Advertisements

10 thoughts on “Amintire

    • da stiu! dar vreau sa fac atatea lucruri si nu imi permite varsta! asa ca iau viata cu pasi de bebelusi si atunci cand ii fac de gigant ma impiedic si pic dar nu’i bai tot timpul e cineva sa ma ridice si daca nu e sunt EU acolo tot timpul !
      eh! toata lumea are de descoperit cate ceva nu conteaza de varsta! sti cum e : ti-e sufletul tanar esti si tu tanar!

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s