Dormi? Visezi? Zbori?

Nimeni nu ştie cu certitudine ce înseamnă propriu-zis a adormi. Practic, singurul lucru sigur este acesta : în timp ce corpul stă imobil, o altă parte, mai lăuntrică şi mai uşoară, pare să iasă şi începe să călătorească. Ba chiar să ţintească drept în sus, să zboare făcând un salt capabil să o ducă dincolo de stele.

Partea despre care vorbesc, pe cât de firavă, are totuşi o anumită consistenţă, prin urmare e supusă legilor materiei, o materie rarefiată şi predispusă în mod logic să se înalţe. Unde se duce atunci?

Să presupunem o serie de universuri concentrice, fiecare dintre ele cupând o anumită dimensiune.

Sfera noastră este oarecum grosolan concepută, s-ar spune cu materiale aproape informe şi ne mişcăm pe ea cu mari eforturi, striviţi de forţe uriaşe. Celelalte sfere sunt toate în jur ; numai că nu le vedem.

Înlăutrul unui asemenea înveliş, crisalida vieţii pulsează continuu şi ar dori în mod instinctiv să fugă în dimensiunea care îi este proprie. Timpul şi spaţiul, aşa cum le concepem noi, nu există acolo. Mişcarea este, desigur, mai rapidă şi mai dezinvoltă şi poţi merge unde vrei, înainte sau înapoi, în jos sau în sus, în trecut, ca şi în viitor. Despre asta ne dîm seama, deşi vag, de fiecare dată când pătrundem într-adevăr în eul nostru. Noaptea ne odihnim. Fără îndoială, n-am putea să acţionăm 24 de ore din 24 de ore, într-o lume atât de înferioară şi de apăsătoare, cu o presiune atât de uriaşă deasupra capetelor noastre. Şi în timpul odihnei, aripile se întind la nesfârşit, spre abisurile tăcute şi glaciale, atât de nemărginite, încât te ameţesc. Nenorocirea este că lumea nu-i obijnuită să zboare. Nimeni n-a învăţat-o aşa ceva. Şi atunci cţnd se avântă în zbor, nu depăşeşte complet pragul care duce de cealaltă parte… Le e frică, se-nţelege. Stau tot timpul, ca să zicem aşa, cu un picior aici şi cu altul dincolo, într-o continuă pendulare, nehotărîţi dacă să se întoarcă sau nu înapoi. Şi chiar atunci când, cu un curaj indiscutabil, ei se avântă dincolo de graniţă, rămân, în cazul cel mai bun, aproape de limita inferioară. Asemenea unor păsări oarbe, se lovesc mereu de obstacole, cad pentru a se înălţa poate din nou, dar de-a curmezişul, până când teama de ameţeală şi epuizarea impulsului iniţial nu-i aduc iar în jos, pentru a se cuibări înăuntrul timpului.

Se întţmplă adesea ca unul dintre aceştia să se întâlnească cu alţii, care se află în aceaşi stare, încercând cu disperare să se înalţe. Atunci ia naştere unui vârtej formidabil: iubiri pasionate şi aventuri sălbatice, tot ceea ce se petrece de obicei în visuri. Ne trezim deci tulburaţi, cu gura amară şi cu gândurile ânvălmăşite. Fiindcă suntem îngrămădiţi într-un spaţiu prea strâmt, ca nişte peşti care s-ar încăpăţâna, în fundul oceanului, să nu se ridice decât cel mult cu câţiva centrimentri din nămolul abisal. Şi asta cţnd e atâta spaţiu, dar în înalturi; iar pentru a-l cuceri trebuie să îndrăzneşti să te încredinţezi curenţilor ascendenţi.

Tăcuţi şi inzivibili, curenţii de enerrgie parcurg orice punct al materiei răspândite în multiplele universuri. Totul e o continuă vibraţie de unde care vin şi pleacă şi ricoşează în conglomeratele mai dense trasând astfel o reţea de cărări legate între ele. Mai mult chiar decât cărări, ele s-ar putea numi ‘rute nautice’; şi-ar fi de ajuns să te sintonizezi cu una dintre aceste rute, pentru a ajunge instantaneu la locul dorit.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s