Prietenul

Stau aici, pe un covor, eu, străinul, prietenul. Omul fumează şi citeşte ziaru; nu se interesează deloc de mine , mă ignoră şi sunt liber să gândesc şi să-mi amintesc. Trecutul reînvie cu o claritate matematică.

Sunt robotul ZH+15, corpul meu are 10 ani. Delicatul mecanism invizibil, care constituie adevărata mea esenţă, are 2 milioane de ani.

Imi amintesc, parca ar fi ieri, ceea ce s-a intamplat atunci, in Insula Atlandida. Stapanii mei apartineau unei rase evoluate si puternice, de-o inteligenta superioara, dominand totul de la inaltimea lor care ajungea pana la 7 metri.

Se numeau atlantizi; aveau plete albe, bogate si originile lor se pierdeau in abisurile timpului.

Ei ne-au creat pe noi, robotii, cu subtila perfectiune a stiintei lor, inzestrandu-ne cu sentimente si senzatii asemanatoare celor pe care le incercau ei insisi. Erau atat de abili, incat noi n-am fi putut deprinde niciodata destule din calitatile lor.

Atlantizii erau stapani nu numai ai planetei, ci si ai intregului Sistem Solar. Imi amintesc, de pilda, ce-au facut pe a Patra Planeta. Acolo, pe planeta nisipurilor rosii ca sangele a mii de dragoni, exista o forma de viata reprezentata prin vegetale semimobile, avand forma unor cactusi enormi. Au proiectat atunci un gigantic sistem de canale, care, plecand de la poli, calauzeau apa rezultata din topirea gheturilor spre zonele de desert. Cactusii, traind in apropierea canalelor, au putut sa recastige forta si viata.

Fericirea nu e un lucru obijnuit si, atunci cand se intampla sa ai parte de ea, trebuie s-o savurezi pana la ultima picatura, pentru ca ea are obiceiu sa se destrame dupa cateva clipe, pentru a se intoarce apoi foarte tarziu, sau poate niciodata. Noi, acum 2 milioane de ani, nu intelesesem inca acest adevar.

Totul parea sa se desfasoare in chipul cel mai firesc. Perioada glaciara se afla la cateva milenii in viitor si Pamantul era acoperit de minunate paduri. Prin ele misunau repltile gigantice, unele blande, ca dinozaurii, altele teribile, ca alozaurii.

Omul se afla inca la inceputul ciclului sau evolutiv si isi impartea culcusul cu maimutele in copaci.

Dar intr-o zi, in vreme ce priveam gratioasele cupole de smarald care se-naltau deasupra Atlantidei, scanteind in mii de culori, se auzi Apelul adresat tuturor robotilor. M-am indreptat catre locul de adunare. In Sala Albastra, eram prezenti cu totii. Cand Marele Maestru, intra in sala, tacerea deveni absoluta. Figura stapanului nistru, lunga lui barba alba ne aduce intr-o stare de admiratie extatica. Trebuia sa fi fost foarte batran, pentru o faptura de carne si de sange, varsta lui atingea 7-800 de ani pamanesti. Urca incet pe podium si din cei trei ochi ai sai emana o lumina trista.

-Roboti v-am convocat aici pentru a va da anumite ordine. Cand noi, atlantizii, am reusit sa ne salvam din catrastrofa care a distrus patria noastra de origine si sa ne stabilim aici, am crezut ca intr-o zi rasa noastra ca inflori din nou. Ne-am inselat. Noi suntem ultimii reprezentati vlaguiti ai unei rase pe cale de disparitie. In cateva zile, nu vom mai exista si, o data cu noi, va disparea si insula, scufundandu-se in valurile marii, ca sa nu ramana nici o urma… Dar voi nu ne veti insoti….

-Nu! striga unul dintre noi. De ce nu putem sa va urmam? Suntem noi slujitori atat de nedemni?..

-Voi aveti o sarcina de indeplinit. Exista, pe aceasta planeta, o forma de viata menita de evolueze, in cateva milioane de ani, ea va putea atinge un grad de civilizatie asemanator celui al nostru si chiar superior. Pentru a merita mostenisrea pe care i-o lasam, rasa umana va trebui sa ajunga singura la progres, fara interventii de afara. Nu a copia pe altii inseamna a evolua, ci a inventa. De asemenea, pentru ca existenta noastra sa ramana un secret, nici voi nu trebuie sa va pastrati infatisarea de acum.

Asta e tot. Acum, exacutati oridinele pe care vi le-am dat si grabiti-va: curand oamenii vor avea nevoie de voi. Plecati in cateva zile, Atlandita va disparea pentru totdeauna.

—————————————————————————————————————————-

Iata, mi-am amintit. Acum eu, robotul ZH-15, stau intins pe un covor pufos si astept ca omul sa-mi acorde atentie.

Iata: Omul ma priveste.

-Azor, spuse omul, ridicandu-se. Vino aici, e ora mesei.

Robotul ZH-15 se ridica, dand din coada.

Advertisements

3 thoughts on “Prietenul

  1. :))…genial:))…bravo fetitza…Trebuia sa-i dai numele “Nicoleta scrie un roman”….kind of…oricum tin sa te felicit pentru imaginatie si talent scriitoricesc;)…mai asteptam noi articole cel putin la fel de interesante si captivante…spor

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s