Măştile…..

Culoare.Forfotă. Râsete zgomotoase. Magi, zâne, căuni, muşchetari, vrăjitoare, măicuţe, turci, japonezi. O întreagă atmosferă mozaică şi muzicală. Desenam cu privirea duci, ducese, dame veneţiene, romani, gheişe, samurai… Falfairi roşii, albe în faţa mea. Pene, strasuri, perle, dantele, mătăsuri, turbane, rochii şi costume, dame şi cavaleri. desprinşi din diferite epoci.

Priveam ascunsă în spatele măştii mele… Nu ştiam cine era acolo. Doar măştile. Fiecare exprimându-şi stările. Măşti fericite, puternic colorate. Măşti triste, cu câte o lacrimă desenată pe obraz. Cu toţii eram ascunşi în spatele măştilor noastre.

            Eram singură într-o lume a măştilor….eu însămi- o mască.

Îmi dădea un sentiment de siguranţă. Nimeni nu putea să vadă cât sunt de tristă sau de fericită. Dacă plâng sau dacă râd. Puteam fi îngrozitor de tristă, dar să port o mască extrem de fericită. Să exprim simpatie când eu de fapt sunt numai nefericire. Să fiu entuziastă, cu o lacrimă în colţul ochiului.Cine poate ghici adevăratele sentimente?

            Măştile ne poartă pe noi.

Ne duc şi ne conduc. Peste tot. Măşti simple, nesigure, incerte neconturate, nehotărâte… Cunoscuţi sau necunoscuţi desprinzându-se unul câte unul.

Stau nemişcată. O mască imobilizată într-o mulţime de măşti neobosite. Un ocean de măşti în mişcare.

            Masca mă susţine vertical.

Ameţesc. Lume în jurul meu. Râsete…măşti încruntate. Sunete care mă izbesc. Mă clatin. Atâtea culori năvălesc peste mine.  Restul vine spre mine. Mă îmbrănceşte. Ochi care nu se pot vedea. Măştile apărându-mi privirile… măşti ascunzând gurile. Totul – un zâmbet. Clauni alergând fericiţi. Imagini răsturnate. Dintr-o dată îmi sare cineva în faţă. Mă sperii. El râde. Găurile negre ale ochilor mă privesc. Mă uit în gol. Mă infierez cu gheaţa timpului. Mă sinucid arucându-mă în abisul unei priviri goale.

Sunt singură. Văd măştile plutind de jos în sus. Sunt târâtă de o mască curioasă. Pare că mă întreabă…Dar de fapt nu mă întreabă nimic. Nu vrea să ştie nimic…. Mă prefac plictisită, ruptă de tot. De fapt sunt terifiată. Masca nu-mi conturează starea. Mi-o şterge de pe faţa. Cu un zâmbet capricios…

Mă mişc luată pe sus de valul de măşti plutitoare. Fiecare îşi poartă istoria într-un timp suspendat de o mască. Atemporalitate. Personaje înviate, care de multă vreme nu mai există, râd acum într-un carusel al beţiei vieţii. Culorile mă îmbată. Sunetele dispar. Măşti purtându-se de-a lungul timpului. Totul se învârte… Masca acum mă ameţeşte. E înşelătoare.

Zăresc o scena şi viaţa dansând. Viaţa îşi poartă propria mască. Nu-i pot vedea adevărata faţă. Vrea să mă înşele arătându-mi că râde cănd de fapt plânge. Plânge şi râde… Plânge în timp ce râde, râde în timp ce plânge….

Feţe ascunse. Fără ochi şi fără gură

Gesturi vorbind de la sine. Singure, triste, atârnând pe lângă circ. Izbitoare, violente, zburând în înaltul cupolei… Se învart în jurul meu ţipându-şi sunetele. Alte cuvinte, alte gânduri. Ale cui?

Cortina e deasupra. Singură şi rece. Soarele a dispărut. Dansez singură cu mine însămi.. Cine mă priveşte? Cine mă aşteaptă? Mă uit în jurul meu. Circul mergând în marş funerar. Fără viaţă. Viaţa e pe scenă. Nimeni n-o aclamă…Cortina cade. Liniştea e terifiantă. Privesc uimită. Masca îmi atârnă de un colţ al ochiului. Îmi acoperă doar jumătate de faţă. Mă sperii. M-a recunoscut cineva? Mi-a văzut careva adevărata faţă? Dar…. Totul continuă la fel. Eu nemişcată. Din nou în dansul nebunesc al mişcărilor imobile.

Eu nu mă mai recunosc. De cât timp îmi port masca? Mi se pare atât de demult, încât nu mai ştiu dacă o mai am sau nu. Poate eu am devenit o mască.

Poate eu sunt masca.

Privesc speriată în jurul meu.

Întuneric.

Îi văd depărtându-se.

Tot mai mult.

Liniştea şi eu.

De ce nu am curajul propriei fiinţe?

Masca moartă zace la picioarele mele. Nu-mi mai spune nimic. Pur şi simplu stă. Fără mască sunt o caricatură. Am nas în loc de frunte şi gură în loc de bărbie. Sunt o pictură de Picasso. Îmi întorc ochii spre mine. Mă uit la mine. Mă răstogolesc în propriul meu abis. Mă am în neantul unei clipe. Masca se rostogoleşte şi ea nemişcată. Ochii privesc în gol… Iar eu am rămas singură pe un drum pustiu, fără ei… fără mine…fără să mai cunosc calea de întoarcere.

Advertisements

One thought on “Măştile…..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s