Căsătorie. O altă poveste.

Plaja. Seara. Şi eu.

Şi umbrele din jurul meu. Siluete ce se desluşeau vag. Ca de obicei am ajuns primul. Ea întârzia. A întârziat şi la nunta noastră. Nici atunci nu a putut să aibă grijă; măcar atât. Toţi erau acolo, o aşteptam, iar ea a apărut după vreo oră şi jumătate. Nu a fost intenţionat, s-a scuzat, doar a intervenit ceva. Ce putea să intervină într-o zi pe care o pregăteşti până la cel mai mic detaliu? Nimic important, zise zâmbind. Cu toate că eram agitat, o sunasem pe celular, pe telefonul fix, peste tot şi nimic, nu primisem nici o explicaţie logică pentru care noi toţi am stat ca proştii acolo, iar ea a zis cu nonşalanţă că nu a fost nimic important, am trecut totuşi şi peste acest incident ‘minor’, cum ulterior a decis să-l numească.

Incidente minore s-au tot presărat de-a lungul căsătoriei noastre. Atât de minore au fost încât s-a ajuns la divorţ. Atunci a fost singura dată când a apărut la timp. M-a văzut aşteptând-o. A trecut pe lângă mine surâzătoare. Mi-a spus că se grăbeşte, are ceva de rezolvat. Recunosc. A reuşit să mă uimească întotdeauna. La fel ca şi acum, de altfel.

Va veni probabil real fericită că mă vede, nescuzându-se că a întârziat, fapt pentru care ea nu înţelege de ce fac atâta caz când ‘punctualitatea demult nu mai e la modă, dragule’. Şi a întărit acest lucru prin faptul că e femeie, aşadar va avea tot dreptul să întârzie, chiar aşa e indicat, şi pe deasupra mai e şi frumoasă. Eu, ca de fiecare dată, o priveam prosteşte. Îmi vorbea atât de convingător încât mă simţeam vinovat că o luam la rost cu astfel de chestii ‘fără importanţă’. Pentru ea, majoritatea lucrurilor erau fără importanţă. Eu eram prea serios, trebuia să-mi recunosc acest neajuns. Obişnuia să-mi spună ‘iar stai aşa serios de parcă a murit cineva. Nu te mai supăra cu toate astea, la urma urmei nimic nu are importanţă, totul trece’. Apoi eram prea responsabil, un mare defect al meu care şi el a stat în calea fericirii noastre, cum a zis ea într-o zi. Era foarte supărată atunci, problemele pe care tu nu le poţi înţelege, mi-a aruncat în treacăt, dar a decis să îmi aducă totuşi câte ceva la cunoştinţă. De fapt, nimic altceva în afară de o serie de injurii. Mi-a comunicat că nu poate fi fericită cu un om aşa de serios, care îşi făcea griji încontinuu. Pentru ea faptul că întreţineam casa, că aveam două locuri de muncă, lucram şi în afara timpului de serviciu şi mă ocupam şi de toate treburile, astea erau doar piedici în a putea fi cu adevărat fericiţi. Nu ştiu cum să mă distrez, mai zicea ea, nu ştiu cum ar fi să trăiesc în fiecare zi şi să fac ce vreau. ‘Orice. Absolut ce-ţi trece prin cap în acel moment.” ‘Prea multă hârţogăraie cari după tine.’ Munca mea, dosarele pe care le studiam şi acasă pentru a face un ban în plus erau o grămadă de hârtii care o deranjau din când în când, mai ales când vroia să se uite la televizor şi măsuţa era ocupată de ‘hârtiile mele”. Ea unde să-şi mai pună picioarele? era o problema ce trebuia rezolvată imediat. ‘Dragule, iar ţii măsuţa ocupată?’

Într-o zi, când mă întorc de la serviciu, găsesc pe masa din bucătărie un bilet prin care mă anunţa că nu mai poate trăi cu mine; o deprim prea tare, vrea să divorţeze. Şi cum acest lucru a deprimat-o şi mai tare decât era ea în general , ‘numai cuvântul divorţ îmi face rău, dar să ştiu că eu voi trece prin el, numai şi numai din cauza ta’, a decis să plece două săptămâni în Portugalia, spre a putea face faţă situaţiei pe care o va avea de înfruntat. S-a întors fericită, cu forţe noi, spre  a mă putea apuca de treabă, pentru că ştii şi tu ce ne aşteaptă, un divorţ e treabă serioasă’. Poate de asta a ajuns atunci la timp. A fost într-adevăr, o treabă serioasă.

Eu, din om deprimant cum mă vedea ea, m-am transformat în om deprimat. Atât de deprimat încât am ajuns în scurt timp lefter, şomer şi liber să fac ce vreau. În sfârtşit eram aşa cum vroia ea să fiu, să pot face orice, oricând aveam chef. O adevărată fericire….într-adevăr.

Mă ţinea la curent cu toate everimentele din viaţa ei, s-a recăsătorit rapid, locuieşte acum în Portugalia. Primeam câte o vedere din fiecare loc în care au călătorit, felicitări de Crăciun, Anul Nou, ziua mea. Între timp m-am recăsătorit şi eu, am un copil, viaţa mea intrase demult pe făgaşul normal când primesc o scrisoare de la ea. Până atunci nu-mi scrisese mai mult de câteva rânduri, fugitiv, cu scrisul ei repezit, propoziţii aruncate. Încheia mai tot timpul aruncându-mi vezi cât de mult te iubesc încă. Sper că ai destulă imaginaţie încât să te bucuri pentru mine şi să apreciezi faptul că nu te-am uitat’. Am primit vederi de peste tot. Am înţeles că nu mă uitase. De fiecare dată îmi reproşa ceva, ce nu reuşisem eu să fac cât timp eram cu ea sau ce trebuia neapărat să fi facut. ‘Oricum fleacuri, nu te supăra pe mine’, conchise ea. O vedeam in diferite posturi, fericită, liberă, atât de ea însăşi.

M-am mirat când am primit acea scrisoare. În ultimul timp nu-mi mai trimisese nimic. Poate de prea mult. Mi-a trecut prin cap că poate totuşi m-a uitat. Şi acum surpriza asta. Am deschis scrisoarea. Era acolo şi un bilet de avion. Trebuia să merg urgent la ea. Atât. Cam asta era idea principală. Nu ştia că m-am recăsătorit. Nu avea de unde. Eu nu i-am scris niciodată.

Aşa că, iată-mă aici. Privesc oceanul. Sunt aşa calm şi de împăcat cu situaţia încât nimic nu m-ar mai putea supăra. Deodată văd o silueta apropiindu-se. Mă ridic să o întimpin. Mă uit mai bine, nu-mi dau seama dacă e ea sau…

Nu, nu e ea. O femeie la vreo 60 de ani, îmi întinde un bilet, ‘Din partea doamnei’, zice aceasta. Da, numai ea putea face aşa ceva. Chiar m-am distrat şi mai mult când am văzut mâzgălit în colţul plicului ‘să i-l daţi după o oră’. Am deschis plicul şi am început să citesc. ‘Îţi mulţumesc că ai venit. Ştiam eu că mă pot baza pe tine, întotdeauna am ştiut că pot. Vreau să mă duci acasă. Te rog mult, vreau acasă’. M-am uitat nedumerit la femeia din faţa mea. Mi-a explicat că doamna a murit ieri după amiază. ‘A simţit că i se apropie sfârşitul, sărăcuţa”, spuse femeia cu ochii în lacrimi. ‘V-a chemat să vă vadă, dar ieri mi-a cerut să fac ceva pentru ea şi anume să vă dau acest bilet’.

Nu mai aveam aer. M-am uitat în jurul meu, oceanul era la fel, foşnea atât de viu lângă mine, aerul înmiresmat străbătut de pescăruşii ce păreau că nu-şi găsesc locul.

Viaţa era peste tot. ‘Cancer’. Cuvântul acesta oribil nu se potrivea cu ea, tocmai ea, copilul care nu se mai sătura de joacă. Nici măcar acm.

Plaja. Întunericul se lasă. Viaţa mea fără ea. Abia acum încep să simt cum e viaţa fără ea. Parcă o văd lângă mine zicându-mi ‘Iar stai aşa serios de parcă a murit cineva! Nu te mai supăra cu toate astea, la urma urmei nimic nu are importanţă, totul trece’.

Am zâmbit amar. Ştia ea mai mult decât ştiu eu? Ştia ea mai bine ce anume are importanţă şi ce nu?

Poate da, poate nu.

La urma urmei, cine decide ce are importanţă şi ce nu în viaţa noastră? Fiecare ştie cel mai bine.

Dar stau totuşi şi mă întreb dacă va trece vreodată cu adevărat ceva.

Advertisements

3 thoughts on “Căsătorie. O altă poveste.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s