Detalii. Fotografia.

Am intrat în cameră. El stătea la masă. Rasfoia nişte hârtii. Ochelarii cu rame negre, groase îi dădeau un aer de dascăl. Parcă m-am emoţionat şi mai tare. Am ezitat să intru, să mă prezit sau să mai rămân în uşă, să aştept, să nu-l deranjez. În acel moment ridică ochii şi mă privi. Doar atât. Tuşi scurt. Îşi reluă lectura. Era de un calm impertutbabil. Eu mă simţeam din ce în ce mai stingeră. Deja trecuse prea mult timp spre a mai spune ceva. Am rămas acolo înţepenită. El schiţă un zâmbet. Sau mi se păru mie. Eram din ce în ce mai încordată. El era cumplit de relaxat. Continua să mă ignore, de parcă nu existam în aceaşi încăpăre cu el. Într-un final, de fapt nu stătusem aşa decât vreo cinci minute, dar mie mi s-a părut a fi o veşnicie, întoarse ultima filă. Oftă, scoţându-şi ochelarii. I-a şters încet cu colţul feţei de masă. I-a ridicat în lumină. A suflat, aburind lentilele, apoi i-a şters iar, punându-i apoi în buzunarul interior al sacoului. Întoarse brusc ochii spre mine. Cu toate că nu am încetat să-l privesc nici o clipă, am tresărit fără să vreau.

– Ia loc, copilo, spuse el, turnându-şi o ceaşcă de cafea.

Mă aşezai, timidă, pe scaunul din faţa lui.

– Nu , mulţumesc, i-am răspuns văzând că vrea să-mi pună şi mie.

– Ţi-am lăsat răgazul de a mă studia, de a-ţi face o părere despre mine înainte de a începe. Ei? Ce zici?

M-am simţit ca o studentă ce tocmai a aflat că a căzut examenul.

– Nu mi-am permis să-mi formez vreo părere despre d-voastră, domnule. El zâmbi amuzat.

– Nu aceasta e meseria ta? Să studiezi, să interoghezi oamenii? Doar eşti reporter, nu? continuă el, parcă punându-mă la încercare.

– Dar, dar tocmai din această meserie am aflat că de cele mai multe ori aparenţele înşeală.

Sorbi încet din ceaşca de poţelan. O puse înapoi pe farfurioară. Îşi aprinse o ţigară.

– Fumezi? mă întrebă.

Am dat din cap în semn de nu.

– Foarte bine, spuse el, trăgând din ea cu nesaţ. Nu sunt bune de nimic. Tocmai de aceea le fumez fără să-mi pară rău de ele. Râse scurt. Îşi drese apoi vocea şi spuse:

– Aştept.

M-am foit puţin neînţelegând la început ce vrea să-mi spună. Apoi am înţeles. Vroia să încep să-i iau interviul. Astfel care îmi era rostul, de ce mă aflam acolo?! Mi-am scos foile pregătite minuţios pentru această întâlnire. Am studiat viaţa acestui om, tot ce s-a scris până acum despre el, toate articolele. I-am studiat mai presus de toate lucrările. Iar acum pentru a doua oară mă simt ca o studentă. De data aceasta o studentă care îşi dă seama că tot ce a învăţat nu-i va folosi la nimic şi că va trebui să se bazeze doar pe el spre a reuşi. Sau spre a eşua. Eram golită de gânduri. Nu ştiam cu ce să încep. Emoţia punea din nou stăpânire pe mine.

– Ca să afli răspunsuri potrivite trebuie să pui întrebări potrivite. Ce doreşti să ştii despre mine? Ce vrei să afle lumea despre mine prin tine? mă ajută el simţindu-mi agitaţia interioară.

Simţeam că pierd teren din ce în ce mai mult. Parcă eram la primul interviu, cu toate că demult am încetat a le mai ţine şirul.Mă simţeam pierdută. Eram prea intimidată de acest om şi nu înţelegeam de ce.

– Ştii de câti bani are nevoie o femeie pentru a fi fericită? mă întrebă el brusc, zâmbindu-mi şăgalnic.

– De câţi? întrebai foarte interesata de răspuns.

– De nici mai mulţi, nici mai puţini de cât are nevoie un barbat. Doar că la femei totul e mai scump, zâmbi el. E nevoie de mult mai mult spre a face o femeie fericită. Şi nu mă refer doar la bani.

– E nevoie şi de bani, dar şi se iubire, zisei eu zâmbind pentru prima oară.

– Da, şi de iubire. Acesata nu înseamnă o completare :” şi de iubire”, ci e ceva imperios necesar : ” mai ales de iubire”.

Îşi stinse ţigara. Un norişor de fum albăstrui continua să se ridice uşor. Se ridică de la masă şi merse la geam. Dădu perdeaua la o parte şi păru că a găsit ceva ce i-a căptat atenţia. Rămăsese aşa. Mi-a oferit un răgaz spre a privi camera în voie. Fotografii peste tot. Portrete, peisaje, diverse obiecte, toate îşi spuneau povestea. M-am ridicat de la masă spre a putea privi mai bine fotografiile.

– Ce anume v-a atras în această meserie de fotograf? De ce fotograf? Adică…ştiţi ce vreau să spun…

-Mi-a plăcut întotdeauna să surprind frumosul. Frumuseţea naturii. Frumuseţea oamenilor. Un chip spune atât de multe. Şi fiecare poveste e frumoasă. Deosebită. Celui ce are răbdare să privească cu adevărat i se va dezvălui frumosul. Tu ai privit îndeajuns de mult? Spre exemplu, zise el, uită-te aici! Priveşte această fotografie, te rog!

Am luat o poză în mână. Era alb-negru: o bătrână în colţul străzii surprinsă cu mâna întinsp. Mi.am ridicat ochii imediat. Imaginea era prea dureroasă.

– Nu ai privit suficient, spuse el.

– Cu tot respectul, domnule, zisei încetişor, nu îmi dau seama ce ar putea fi frumos în această fotografie.

– Te-ai uitat cu atenţie? întrebă el.

– Da, cu foarte mare atenţie. Tot ce văd este o biată batrână ce a muncit toată viaţa ei ca până la urmă să ajungă aici.

Îmi luă fotografia din mână. Îşi puse degetul în colţul de jos arătându-mi un copil aplecat pentru a ridica bastonul bătrânei. M-am uitat nevedindu-mi a crede.

– Cum de am ratat un asemenea amănunt? am gândit cu voce tare.

– Amănunt?! întrebă el uimit. Acest amănunt, cum îl numeşti dumneata, a schimbat toată imaginea, nu-i aşa?

– Da, am recunoscut eu.

– Acest copil este nepotul bătrânei. Ea a scăpat bastonul. El era acolo să o ajute. Dacă te uitai mai bine vedeai că bătrâna zâmbeşte fericită. Ţi-am spus şi îţi repet: priveşte îndeajuns spre a putea observa. Nu te pripi să tragi concluzii. Aşteaptă să ţi se ofere toate detaliile spre a putea alcătui un tablou. Şi mai presus de toate renunţă la prejudecăţi. De multe ori au ”darul” de a ne întuneca judecata.

Nu mai ştiam ce să spun. Mi-am dat seama, interviul era ratat. Am dat să-mi strâng lucrurile, supărată pe mine, pe situaţia creată.

El mă văzu şi îmi zise:

– Nu uita! Surprinde frumosul din orice, din oricine. Îl vei găsi întotdeauna.

– Este frumos că am eşuat? am întrebat

– Nu! Este frumos că ai încercat.

 

Am realizat că are dreptate. Deşi nu reuşisem să obţin un interviu de excepţie, aşa cum sperasem, mi-am dat seama că nu pierdusem nimic, ci dimpotrivă, că am câştigat.

Ieşind în stradă şi uitându-mă în jurul meu, nu m-am putut abţine să nu mă întreb : deşi sunt atât de multe de văzut, cât de mult apucăm totuşi să vedem cu adevărat? Şi, mai ales, cu ce ochi privim?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s