Suflet pe portativ

Am intrat in sala care inca isi astepta spectatorii. Am gasit cu usurinta locurile. Ne-am asezat. Am aseptat. Sala murmura. Se foia. Nu-si gasea locul. Fremata. Se bucura. Eram cuprinsa de emotie pentru ca ma aflam acolo; pentru ca luam parte, sau mai bine zi ca faceam parte din acel paienjenis de priviri, coafuri, siluete frumos imbracate, culori ce imi linisteau si calmau mintrea, dar care trezeau, totusi, emotii neobijnuite. Priveam in jurul meu si observam cum fiecare intra grav, serios. Barbati imbracati in costume. Actori pasivi. Femei elegante, parfumate, zambitoare, se regaseau, murmurau, zambeau parca visatoare, de atente in jurul lor.

Era un alt univers. Cand patrundeam in aceasta atmosfera minunata, realitatea disparea. Ma aflam intr-o lume a fantasticului, unde totul este posibil, care in conditia umana se regaseste la nivel de comedie, de tragedie. Nici nu incepuse spectacolul si deja eram fascinata de sala atat de vie. Parea ca prinde forma unui actor exersandu-si replicile sau ale unui solist reglandu-si vocea. Era insasi pregatirea la care, desi nimeni nu lua parte, totul era perfect.

Respiratia ca un harcait ma adusese cu picioarele pe pamant. Mana tremuranda a celui de langa mine era plina de veisoare albastrii.

Acea mana cu unghiile ingalbenite, cu pielea uscata, slaba, stravezie era pentru mine cel mai frumos lucru pe care l-am vazut vreodata. Am luat-o si am tinut-o in palmele mele.

Am simtit-o cum tremura – o vrabiuta inghetata ce nu mai putea zbura, dar care nu mai stia inca acest lucru.

O mana cu aripile frante.

  L-am privit pe batranul atat de drag mie. M-am uitat in ochii lui stinsi, obositi, care abia mai puteau suporta greutatea pleoapelor. Am intrezarit un suflet niciodata doborat. Un suflet care a iubit si mai ales a suferit, un suflet a carui viata ii este scrisa pe fata. A cunoscut inaltimile si abisurile, intocmai precum muntii si vaile ce alcatuiesc harta chipului sau.

Un suflet cu apripile intinse.

Simtind ca-l privesc, s-a uitat la mine. Am tresarit. O umbra mai diafana decat o raza de lumina trecu peste ochii lui. Tot corpul ii atarna de acea privire care il ducea peste tot. Erau plini de viata: se adla din nou, dupa mult timp in sala care de atatea ori frematase, se bucurase, traise alaturi de el cand a cantat la pian in care spectacole… Ochi atat de vii! Contrast puternic cu corpul inert tremurand usor ca o frunza, gata sa se desprinda, sa pluteasca lin. Cuvintele nearticulate i se oglindeau in privire. Tot ce am iubit la acest om extraordinar era strans, concentrat in ochii lui prin care toate fiinta se zbatea sa vada; toate sentimentele, gandurile i se adunau, se inghesuiau, se amestecau pentru a putea surprinde cat mai mult din atmosfera traita atunci. Atat de vioi nu-l mai vazusem demult. De obicei era asa de absent incat ma intrebam, cu teama, cu frica de inevitabil daca mai este printre noi. El, ghicindu-mi parca gandul, ridica ochii. Parea ca zice : nu inca, mai am rabdare, mai aveti si voi. Dar el nu stia ca nu de rabdare era vorba. Nu era o  povoara, ci o poveste care se scria singura. Ceas de ceas. Minut de minunt. Secunda de secunda.

Privindu-l, mi-am adus aminte cum numaram eu insami secundele pana cand avea sa ne cante. Spun secunde, pentru ca nerabdarea mea, copil fiind, era atat de mare, incat orele mi se pareau prea lungi. Minutele la fel. Imi ramaneau secundele sa masor timpul ce se scurgea fir cu fir, ca intr-p clepsidra. Toate duminicile erau la fel. Totusi, de fiecare data ne impresiona altfel. Stiam ce ne va canta. Nu era nici o surpriza. Dar, ca intotdeauna, ochii mi se umpleau de lacrimi in timp ce ii urmaream mainile zburand pe clapele pianului : canta Mozart, Concert de pian nr. 21. Incet, usor la inceput. Sunetele imi pareau lacrimi de inger. Atat de pure, atat de perfecte… Apoi parca se ridicau…falfairi de aripi. Zbor perfect. Netulburat. Imi imaginam cum ingerii radeau si imi povesteau. Pareau a-mi sopti, cu fiecare atingere a clapei, ca nu aveam de ce sa-mi fac griji pentru nimic, niciodata. Totul e perfect si perfectiunea se afla in fiecare dintre noi, suntem liberi sa ne luam zborul de aripi de inger oricand sufletul ni se deschide. Imi imaginam ingerii zburand sus. Simteam o bucurie absoluta. Imi deschideam sufletul si ma vadeam zburand, alunecand pe clapele pianului, zburam alaturi de el. Ei se jucau, dansau in jurul meu plutind ca fulgii de zapada…la fel de frumos ca ninsoarea sufletului nostru. De fiecare data cand vedeau fulgii simteam o bucurie nedeslusita, imi aminteau de ingerii jucandu-se, de bucuria, de perfectiunea lor. Ningea cu amintirile noastre ce urmau a se naste….ninsoare pe care cu totii o asteptam. Frumusetea in care ne regaseam.

Revedeam duminicile. Eram cu totii acolo. Reuniti in jurul lui. Toata familia cuprinsa de acelasi suflu al emotiei. Mai ales el. Atat de fericit. Atat de impacat cu toate relele. Cu toate nedreptatile prin care a trecut. In acele momente, nimic nu mai conta. Eram noi si el alaturi de noi. Cel mai frumos tablou pictat cu ochii mintii. Dar acele vremuri au trecut. Cand esti tanar, tot timpul ti se asterne in fata. Orice situatie te duce in alt loc.. O alta poveste. Un alt timp.

Fiecare poveste isi are timpul ei.

Fiecare timp isi are povestea lui.

Privindu-l, m-am gandit cum se aduna timpul, la cum se strange in noi pe masura ce anii trec.. Daca in tinerete galopam prin viata numarand anii, acum secundele ne sustin, ne conduc ultimele ganduri. Desi zilele, sapamanile trec la fel, o secunda face cat o eternitate.

Murmurul, foiala, nelinistea s-au oprit brusc o data cu lasarea peste noi a intunericului, urmat de un ropot de aplauze odata cu navalirea luminii.

Mi-am pus mana pe mana lui. Am ascultat primele acorduri ale unei muzici ce parea ca vine din aer. Cu fiecare nota, cu fiecare suflu eram tot mai aproape de el…

Timpul pare ca a fost luat pe sus transformandu-se intr-o insiruire de emotii de nestapanit. Muzica divina. O muzica de care sufletul lui era flamand. Desi abia mai putea manca, abia se mai putea misca, a reusit sa vina. Sa fie aici. Simteam din nou emotia serilor in familie.

Zambetul trist al mamei.

Ochii plini de duiosie a bunicii.

Privirea protectoare a tatalui meu.

Si mai presus de toate, imi amintesc de bunicul complet transformat, transfigurat, parca toata fiinta lui se contopea odata cu fiecare atingere a clapelor….privirea ii zbura intr-o lume in care noi nu ne aflam.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s